Când este bine să fii “încet la minte”

Ieri am dat peste o știre tristă [ Puteți s-o citiți integral aici ]. Jeremy Quaile, un bărbat din Calgary, Alberta, s-a sinucis. Anul trecut câinele său a fost găsit mort după câteva zile petrecute închis în mașină. La aflarea știrii comunitatea internaută s-au năpustit asupra lui cu invective: că e un idiot, o persoană îngrozitoare, un „gunoi uman”. Degeaba încerca Jeremy să explice că nu știe ce s-a întâmplat și cum a ajuns câinele în mașină – că l-a căutat peste tot și a fost foarte trist crezându-l rătăcit. N-a fost pus sub acuzare, n-a fost judecat într-un tribunal. Doar în Curtea Opiniei Publice. Oamenii buni ai internetului,  însă îi spuneau că mai bine ar muri. Și i-a ascultat. S-a omorât. Continue reading “Când este bine să fii “încet la minte””

Diavolul Din Detalii (#MeToo)

Una din cele mai triviale greșeli (în care cad și eu adesea) este judecarea unor evenimente petrecute într-o cultură/societate/țară cu care suntem nefamiliari prin prisma experiențelor personale. Nici măcar nu știu dacă este o greșeală. Poate că e o reacție firească – să folosim intrumentele pe care le avem la îndemână (experiențele noastre) ca să analizăm problemele cu care ne confruntăm.

În această poză din 2010, ne spune femeia care zâmbește atât de degajat, senatorul Al Franken a pipăit-o pe fese.

Acest lucru este evident când citesc despre opiniile unor femei (dar și bărbați) din România despre #MeToo. Aceste persoane ajung adeseori la concluzii greșite pentru că, indiferent de cât de familiare se simt cu universul nord-american, fără a fi trăit aici 2-3 ani este imposibil să ai o părere fundamentată. Și filtrează titlurile din presa nord-americană prin propria lor experiență sau prin experiențe apropiate, prin abuzurile trăite în RO (pipăiri în autobuz, capcane sexuale și viol, șefi și colegi porcoși și insistenți, slujbe condiționate de alcov).

 

Continue reading “Diavolul Din Detalii (#MeToo)”

Români din America de Nord III

OTTAWA

Puteți citi episodul 1, aici, și episodul 2, aici.

Era un timp foarte dificil pentru mine. După slujba din Vancouver care, fiind la un dot-com, se terminase vremelnic, îmi găsisem slujbă la Marconi, în Ottawa, în ultimele luni ale boom-ului din tehnologie. Era octombrie 2000. Am supraviețuit 3 runde de dări afară dar, în cele din urmă, mi s-a spus să sting lumina (eram la IT) și să mă duc acasă. Era februarie 2003. Îmi era îngrozitor de frică. Poate că nu-s bun, poate că mi-am găsit slujbă doar pentru că piața mergea bine, cum o să mă descurc  acum, în noile condiții? M-am descurcat – am găsit o slujbă cu un alt dot-com în doar 3 săptămâni. Dar această firmă m-au stors ca o lămâie și m-au aruncat la gunoi. Îmi amintesc de asta pentru că tipa de la Personal m-a chemat la ea în birou și m-a pus să-i rezolv o problemă personală de IT (deși nu era treaba mea) și, peste 5 minute,  mă reîntâlneam cu ea în sala de conferințe, unde îmi comunica c-am fost dat afară. Desigur, nu era vina mea și nu era vina ei – compania avusese pierderi și trebuiau să restrângă rândurile – dar contează mult cum faci ceva. Continue reading “Români din America de Nord III”

Români din America de Nord II

(tot) VANCOUVER

Urmare la Români din America de Nord, primul capitol.

Cam la două luni după ce am început să muncesc la NetPerform, recruitera m-a invitat la petrecerea anuală pe care o dădea pentru clienții ei. Era modul de a le mulțumi și de a ține legătura personală cu ei. Avea și de ce – o plasatoare ia cam 20-30% din salariul lor de contract sau, dacă e plasat pe o poziție permanentă sau chiar dacă poziția de contractor e modificată de firmă într-o poziție permanentă, mai ia încă 3 luni de salar ca primă. Deși mulți români și-au manifestat amărăciunea sau furia că intermediarul face atât de mult, pe mine nu m-a deranjat niciodată. Deprinzându-mă de ideea (extrasă din pachetul „greaua moștenire a comunismului”) că omul n-are voie să exploateze munca altui om,  încerc să mă concentrez pe prosperitatea caprelor mele și nu pe boala caprei vecinului.

Downtown Vancouver, văzut din SeaBus, cu care treceam zilnic apa, din N. Vancouver.

Nu știam la ce să mă aștept dar am decis să mă duc la această petrecere. Mi se spusese continuu cât de important e „networking”-ul și, eu și soția mea, eram și cam izolați așa că m-am dus gândindu-mă, naiv, că acolo îmi voi face prieteni. Continue reading “Români din America de Nord II”

Freedom of speech

Nu sunt credincios. Nu pentru că n-aș vrea – trebuie să fie foarte comod să trăiești în certidune – ci pentru că nu pot. Nu am „osul credinței”. Și totuși am răsfoit Biblia. Nu este pentru mine cuvântul lui Dumnezeu ci o colecție de observații empirice, de nebunie, de platitudini, de filosofie – depinde de ce secțiune vorbim.

Una din vorbele care mi s-au lipit de minte vine din Geneză – „La început a fost CUVÂNTUL…”. Luam fraza așa cum este și nu cercetam. Apoi, într-o zi am realizat ce vrea să spună și de ce CUVÂNTUL a fost primul. CUVÂNTUL stă  între GÂND și FAPTĂ. Deși important GÂNDUL este efemer și personal, fără rostire e nimic. FAPTA fără CUVÂNT e neînțeleasă, prost primită, negândită, inacceptabilă. Continue reading “Freedom of speech”

Sunt oameni. Cu bune și cu rele.

Zilele trecute, la serviciu, lansam una din glumele mele habituale: că sunt un „straight-gay” (gay-hetero).

– Cum vine asta?, a întrebat un coleg.

– Păi, simplu. Știu mai multe culori decât știe bărbatul obișnuit, poți discuta cu mine despre design de apartament, despre modă, beau băuturi dulci… Dar, când vine vorba de sexualitate, nu poate fi pusă în discuție.

– Ei, na, nu poate fi pusă în discuție, s-a lansat în conversație o colegă cu care nu prea schimb vorbe multe. Neobișnuită atitudine pentru o canadiană dar foarte obișnuită pentru o canadiană din Quebec, de unde este ea.

– Sexualitatea oricui poate fi pusă în discuție, a continuat ea oarecum ofuscată. Continue reading “Sunt oameni. Cu bune și cu rele.”

Scuza și iertarea

Pentru unii, lumea se împarte în națiuni, rase, religii. Din acest motiv caută răspunsul în acești parametri. Pentru mine, lumea se împarte în culturi – locuri fizice și metafizice în care anumite gândiri de grup, pentru anumite motive, se încetățenesc și dictează asupra comportamentului individului.

În culturile primitive sau nu tocmai evoluate, relațiile sociale se bizuie pe forță și ierarhie. E numai normal, deci, ca scuza oferită să fie percepută ca un fenomen înjositor pentru individ. O face numai cel mai slab către cel mai puternic. Când e îndreptată spre egal, e semn că se dorește obținerea unui avantaj, beneficiu. Pentru că e percepută, social, ca o atitudine umilitoare, de recunoaștere a puterii celuilalt, individul de rând din această societate involuată, se ține departe de ea ca de dracu’. Continue reading “Scuza și iertarea”

Cearta la români…

… nu este ceartă. Este anihilare. Este un război nuclear, total, care nu lasă cărămidă peste cărămidă. Pentru că, pesemite, suntem emoționali. Unii ar spune „lipsiți de educație” sau „nematurizați”, “bădărani” sau “psihopați” dar de ce i-am asculta pe aceștia?!

Războaiele, cred eu, sunt uneori necesare. Cele limitate, în care urmărești un scop. Dar, nu, la noi scopul se pierde foarte repede după începerea războiului. Tot ce mai rămâne este dorința de anihilare. Și când se purcede la războiul nuclear, ce mai rămâne de câștigat?

Dar, suntem oameni și este greu de purtat un război de nimicire cu alți oameni. Trebuie musai să uităm că sunt oameni. Avem resursele și educația necesară, scursă prin ani de la comunism. Una din regulile propagandei este demonizarea adversarului. Așa că-l pastișăm în cele mai negre culori. Îi uităm pluridimensionalitatea proprie umanității, îi ștergem cu buretele orice calități și-l transformăm în demonul a cărui distrugere va fi aplaudată. Va fi aplaudată și noi vom fi Eroii Binelui – predictibil după altă regulă a propagandei – regula simplificării în care toți se împart în „prieteni și dușmani”, „oameni de bine și golani” etc.

Dacă cearta se poartă față în față, curând adversarii nu se vor mai privi în ochi. Dacă ar face-o și-ar aminti că cel din fața lui e frate, soră, părinte, partener de viață sau, ca minim, un alt om. Ne-am pierde inima de a strivi un alt om, așa că trebuie să rămână demon.

Slavă Domnului! Să ne rugăăăăm! Că ne-a dat internetul și nu mai trebuie să ne privim adversarii în ochi. Îi putem împroșca cu toate lăturile fără să simțim vreun junghi de culpabilitate între coaste. Ca și armatele lumii ne-am modernizat și luptăm prin intermediul dronelor din confortul fotoliului nostru.  Desigur, internetul și FB-ul acoperă numai un segment de conflict. Mai trebuie totuși să dăm ochi în ochi cu demonii pe care-i înfrângem. Dar va trece și perioada asta neplăcută.

În timp ce alte culturi escalează, avansând treptat cearta la armele nucleare, la noi se trece la ele imediat după anclanșarea conflictului. Nimic nu este sfânt. Nici o vorbă nu-i prea grea, nici o lovitură nu-i prea murdară. Lovim adânc, cu orice ne stă la îndemână. Reamintesc – scopul nu e de a obține ceva ci de a nimici demonul. Orice sensibilitate devine un punct critic în care inamicul trebuie lovit. Un copil cu handicap, un divorț dureros, o boală, un eșec la slujbă – toate devin dovezi ale nimicniciei adversarului.

Și-l călcăm în picioare. I-o spunem. Nu numai unui străin dar, poate cu precădere, și unui om apropiat, unei rude sau unui prieten. Fără rețineri, lăsând mânia să tropăie peste cele mai frumoase și puternice legături din lume. În dragoste și-n război totul e permis, nu? Noi alegem războiul. Și folosim termeni absolutiști, nedrepți, acuzări care nu stau în picioare în fața celei mai elementare scrutinări.  Și rupem relația și rupem prietenia și ne creăm premizele întâlnirilor penibile în cercuri sociale comune sau chiar în casă. Nu contează. Așa e la răzbel.

Și, după ce furia ni s-a potolit, ne simțim de rahat pe dinăuntru. Ne simțim atât de rău că trebuie să mai retrăim o dată, sau de zece ori, scena bătăliei ca să ne convingem că nu puteam evita baia de sânge. Trebuie să-i demonizăm și după ce s-a terminat. Pentru că altfel, dacă încetează să fie demoni, ar trebui să le cerem scuze, să spunem că ne pare rău… și asta ar fi un semn de slăbiciunie, semn că am greșit. Și noi nu greșim. Niciodată. Când greșim, recitește propoziția anterioară.

Să ne imaginăm că nimic nu s-a întâmplat.

Noroc că orice sistem, inclusiv cultura noastră „emoțională”, trebuie să născocească un mecanism de suportare, de supraviețuire. Acesta este „a te face că plouă”. O zi te acoperi de fecale apoi, peste 2 săptămâni, când ambele părți s-au calmat, se fac că plouă. N-ar putea face altfel – cel mai adesea nici una din părți nu a ales drumul decenței, a răbdării demne și, astfel, nici o parte nu are „mâinile curate”.  Și totul se reia, se spun glume, se trece peste jenă, se cer scuze-nescuze (gen „nu trebuia DAR nici tu n-ar fi trebuit”) și totul e spălat.

Așa se crede. Că dacă te faci că plouă, ieși spălat. Nu ieși! Ieși trist, cu amintiri, cu vorbe poate spuse la mânie sau poate gândite, cu relații slăbite și mai singur.

Importanța plângerilor care nu rezolvă nimic

Nu ajută deloc! Nu schimbă nimic! Sunt corupți/indolenți/indiferenți” este, discutabil, răspunsul cel mai tipic dat de un român când i se sugerează să facă plângeri și reclamații. Recunosc că, după ce petreci ceva timp în RO, este ușor să înțelegi această viziune. Funcționarii și ofertanții de servicii știu foarte bine să ne inducă acest sentiment de futilitate. Așa că, preponderent, românii se plâng… unul altuia.

Am auzit/citit din nou același argument legat de modul în care RTV și A3 au prezentat demonstrațiile pașnice ale cetățenilor care nu doresc grațieri/amnistieri care servesc conducătorilor corupți. Aceste televiziuni, așa cum știm deja c-o fac, s-au lansat în speculații ridicol de departe de adevăr. Mulți s-au plâns la CNA și au încurajat și pe alții s-o facă. Răspunsul a fost cel scontat: NU AJUTĂ. Și totuși… Continue reading “Importanța plângerilor care nu rezolvă nimic”

Alegerile. Cele mai importante dintre ele

2015 și 2016 au fost ani de alegeri. Alegeri disputate, alegeri ce-au spart societatea românească în tabere antagonice. Politicienii și-au scos oștile, plătite sau – mai des și mai trist – voluntare, la luptă. Cu fiecare ocazie românii s-au păruit, s-au violentat, s-au făcut cu ou și cu oțet. Demn de înțeles – de 27 de ani așteaptă altceva și acel altceva nu mai vine.

Vulgaritatea este apanajul “inteligenției” României. Este, de asemeni și apanajul lenei intelectuale.

Continue reading “Alegerile. Cele mai importante dintre ele”