Se spune că iubim în ceilalți ceea ce iubim în noi înșine și, la fel, urâm în ei ceea ce nu ne place la noi înșine. Îmi amintesc de timpurile când nu puteam. De altfel, am plecat din RO din pricina acestui sentiment de neputință. Am plecat cu rușine, pentru că, în realitate nu cred că există lucruri imposibile ci numai unele foarte grele și plecarea mea a fost o acceptare implicită a eșecului meu de a face ceva.
Cultura noastră este un monument al defetismului. „Capul plecat, sabia nu-l taie”, Miorița, tot ce ne învață părinții și profesorii curge în aceeași direcție: supraviețuire. Bănuiesc că supraviețuirea are meritele ei. Fără puțină prudență n-am fi reușit să rămânem ca popor în acel colț pustiit de vânturile istoriei. Pe de altă parte, ce fel de viață este aceea pe care o trăiești cu strivit de neputință?!
Mă uit înapoi și realizez că neputința pe care o simțeam era datorată faptului că nimeni nu mi-a arătat că e posibil. Mă zbăteam, e drept și în România, dar erau încercări personale, minore. Ajungând în Canada și încercând să înțeleg de ce aici oamenii au o viață mai bună (nu numai dpdv financiar ci din toate punctele de vedere), am realizat că nu e rezultatul unui proces miraculos, canadienii nu sunt o rasă de oameni speciali și totul se reduce la sentimentul de putere pe care l-au căpătat și pe care îl încurajează. Am fost surprins să mă surprind, urmărind clipuri cu bucățele de istorie, cu modele de oameni excepționali, mândru de noua mea cetățenie. Cuprins de fiori de orgoliu m-am întrebat „Dacă ei au putut, eu de ce n-aș putea?!” și mi-am dorit să pot.
Nu propovăduiesc atitudini eterice și eroice, materiale de legende care, de ani întregi, rup România în bucăți. Din contra. Visurile mele țin de lucruri mici, de schimbări minore, personale dar și de interes general, care, repetate de milioane de ori, vor schimba viața celor care le fac. E timpul să ne oprim din atitudinea de copil răzgâiat care așteaptă, și la vârsta maturității, ajutor de la Părinte, să ne însușim problemele și să le rezolvăm, una câte una. Strigătele noastre de „Să repare CINEVA economia” nu vor aduce absolut nimic. Ar ajuta în schimb să pornim o mică afacere de familie (dacă e posibil altceva decât o crâșmă sau un punct de desfacere a mărfii), să scriem celor cu bani, să identificăm fonduri europene, locale, să compunem un caz pentru finanțare fără să oftăm 2 ani „Vai ce multe hârtii îmi trebuie”. Plângerile noastre legate de corupție nu vor schimba absolut nimic cât timp alegem să ne rezolvam problemele în 5 minute cu șpagă, în loc să luptăm 2-3 zile pentru a le rezolva prin metode legale. Alegând drumul ușor, prin repetare, e numai normal că acel funcționar ajunge să considere șpaga ca un aspect al normalității. Ne pierdem dreptul de a ne jeli despre politicieni, ce fac, cum sunt, ce lipsă de etică atunci când nici măcar la vot nu ne mai prezentăm, nu ne înscriem în partide.
Vorbele (da, și ale mele) sunt ieftine! Îmi place să visez c-aș reveni în România și-aș demonstra oamenilor că se poate. De ce nu s-ar putea?! România este un ținut al oportunităților. Mea culpa, n-am realizat asta atunci când trăiam acolo. Și dacă as fi realizat-o, probabil mi-aș fi amintit vorbele părinților mei că numai stând lefegiu la stat pot ajunge undeva, că restul este imposibil („pentru noi” ar fi adăugat mama mea, ca să contracareze exemplele celor care pot). Din ce am observat, serviciile, deși mai dezvoltate decât în 2000, când am plecat, au încă o lipsă acută de politețe, calitate, constanță. Producția este la pământ deci competiția internă e minimală. Sunt sute și sute de servicii și produse de care în străinătate ne bucurăm fără să le dăm mare importanță și care în RO fie lipsesc cu desăvârșire, fie sunt îngrozitor de greșit implementate.
Mi s-au cerut de câteva ori idei. Evident, de îndată ce le-am enunțat, au fost imediat ștampilate cu „IMPOSIBIL. Returnați la destinatar”. http://www.bbc.co.uk/news/business-16248442 – este cazul unui afacerist de succes din India, care conduce o firmă de catering cu 250 de angajați. Oare India nu are corupție? Oare e simplu acolo să faci afaceri? Sau poate că au credite facile? Nici una din acestea e valida. Individul menționat a plecat la drum cu 38$, apoi a împrumutat mai puțin de 1500 și după șase ani are o cifră de afaceri de 1.3 mil $. Parcă aud în fundal oftaturi dezamăgite. Confruntați cu poveștile telenovelelor și ale șmenarilor de la TV, românul de rând n-are atâta timp, 6-10 ani, și atâta energie de investit într-o afacere de succes. Așa că așteaptă de 22 de ani ca altcineva să-i facă viața mai bună. În cel mai bun caz, își rupe coastele în Occident ca să adune 8-10,000 EU și, odată, ce-i are îi scufundă de urgență în gresie și faianță și parchet în casă și o rablă în fața blocului, cu care rupe gura vecinilor dar care nu-i pot asigura un viitor mai bun.
Când am menționat acest exemplu de succes cuiva care se întreba cum să pornească o afacere cu nimic, mi-a spus imediat „E imposibil! Eu nu conduc și nici nu am mașină”. M-a surprins repezimea cu care mi-a dat răspunsul, fără o clipă de cumpănire. Este oare science-fiction să faci un parteneriat cu cineva care e serios, are mașină și poate face 2-3 drumuri pe zi pentru a desface platourile preparate?!
Un utilaj – buldozer, excavator – uzat dar încă în stare bună, poate fi cumpărat din Occident cu 30-40,000 $. Apoi, poate fi închiriat firmelor de construcții, primăriilor, oamenilor care își fac case cu 2-300 EU/zi sau chiar mai mult. „De unde atâția bani?!”, poate striga un lefegiu bugetar disperat, care încearcă să se descurce cu 2-300EU/luna. Dar poate 300-500EU pot fi economisiți?! Am calculat și sculele cu care îmi fac treburile în gospodărie, cu care pun gresie și faianță, cu care pot vopsi rapid și frumos, găuri etc. nu costă mai mult de 500$. Din câte vorbeam, românii sunt disperați după meseriași buni și serioși. Poftim?! Ai o diplomă, ești cineva, n-ai făcut atâta carte ca să muncești cu lopata, cu mistria etc. Dacă acesta e răspunsul tău, dacă niște principii absurde te rețin de la a face ceea ce trebuie pentru ca să-ți îmbunătățești viața, înseamnă că nu ești încă destul de disperat. Am și eu diplome „intelectuale” și n-am luat nici un curs de electricitate la domiciliu, de instalare faianță etc. Pur și simplu m-am uitat pe YouTube care e plin de cursuri, am citit câteva articole, m-am înarmat cu curaj și răbdare și am făcut ce n-am mai făcut niciodată. Și nu sunt singur, nu mă consider deloc special pentru că fac acestea, sunt mii de oameni care au înțeles că „pentru a avea ce n-au mai avut, trebuie să facă ceea ce n-au mai făcut” și că acolo „unde este voință, se găsește și o cale”
De ce nu există asociații care să lupte împotriva corupției? De ce nu există proteste civile, politicoase dar care să facă valuri până în punctul în care oamenii nu mai pot fi ignorați? Oamenii nu sunt buni, oamenii sunt doar oameni, indiferent de continent, indiferent de cultură. Mi s-a spus că oameni bogați n-au dat din prea plinul lor la evenimente de caritate. Poate se crede că în străinătate lumea dă bani la banchetele de caritate numai din bunătatea inimii lor. Ba deloc – dau din rușine, dau pentru că li se amintește că vecinul lor a dat mai mult, dau pentru că au scutiri de taxe sau pentru ocazia de a fi fotografiați cu cine știe ce vedetă. Putem să lansăm, fără rost, întrebări sterile „De ce oamenii nu sunt mai sufletiști, mai altruiști?” sau putem să folosim calitățile și defectele lor pentru a construi o lume mai bună, pentru noi, pentru ceilalți.
Îmi amintesc un articol dintr-o revistă online românească (n-am reușit să-l găsesc). Un român din Montreal, care căuta să revină în România (după 20 de ani petrecuți în străinătate) cerea finanțare de la Ministerul Educației pentru a-și continua cercetarea acasă. Frustrat că fondurile nu vin suficient de repede, se plângea în acel articol, în termenii cei mai duri: „mafioții din Minister” ș.a.m.d. Oare este cineva care crede că în cea mai democratică țară a lumii, după ce l-ai numit pe ministru și toți subalternii lui „mafioți” vei mai primi fonduri pentru cercetarea ta?! În același timp, chiar și adevărații șefii Mafiei sunt oameni și, ca mai toți oamenii, vor să se simtă bine cu ei înșiși, vor să fie lăudați și apreciați. O atitudine pozitivă „Având în vedere binecunoscuta dumneavoastră mărinimie și inteligență, sunt convins că înțelegeți beneficiile unei asemenea acțiuni”. Da, știu, pentru cultura noastră aceste fraze sunt asimilate cu „pupatul în fund”, sunt rușinoase și reprobabile… și totuși dau rezultate, pentru că atunci când arunci lucruri frumoase și bune spre univers, universul tinde să ți le întoarcă. Oamenii sunt la fel peste tot: buni sau răi, după cum alegem să-i vedem. Îmi amintesc de 2 articole referitoare la Bill Gates (mai vechi, de pe când era la cârma Microsoft-ului): într-unul se vorbea pe larg despre cele 25 milioane donate asociațiilor de caritate din Vietnam, în altul se vorbea despre contractul de exclusivitate cu guvernul vietnamez pentru implementarea sistemelor de operare Microsoft. Pe ce ne vom concentra? Pe miliardele care vor veni ca profit către Microsoft (împărțite, prin dividente, acționarilor – unii dintre ei pensionari și lefegii ca mine și ca tine) sau pe cele 25 de milioane pe care le-a dat? Este Bill Gates un om bun sau unul rau, un profitor oportunist? Eu cred ca raspunsul corect este: este un om. Punct.
Aș putea vorbi ore întregi, cu exemple, despre ce anume se poate în România… sau oriunde altundeva. Dar totul este cuprins în acea frază cu care deschideam: „Fie că gândești că poți sau nu poți… ai dreptate!” Mi-aș dori, din suflet, să aud de la mai mulți români verbul PUTERII: POT!
No Comments