N-am priceput niciodată „criza de maturitate”. Până când nu m-am gândit la povestea lui Frank. Mi se părea absurd să trudești ani și ani pentru niște țeluri – prosperitate și stabilitate financiară, copii crescuți și puși pe un drum corect în viață – ca, la timpul „recoltei”, atunci când orizontul pictează apusuri de soare savurate de doi oameni care au construit atâtea, să abandonezi ogorul și să o iei de la capăt. Da, am fost întotdeauna conștient că, prinși în truda zilnică, oamenii pot aluneca departe unul de celălalt, dar n-am reușit să văd în aceasta o problemă insurmontabilă. Dacă au pornit cuplul din iubire, tot ce au de făcut – mi se părea mie – este să-și amintească de ce s-au îndrăgostit unul de celelălalt. Conversații complet oneste, psihologi – de ce nu? -, vacanțe unde să se regăsească, întâi pe sine, apoi pe NOI – credeam eu că ar putea întoarce timpul înapoi. Da, fiecare a alunecat în idiosincraziile tipice avansului în vârstă dar asta, spuneam eu pentru mine, e doar o crustă. Sub ea trebuie că omul vechi, cel care a spus DA, cu 20-25 de ani în urmă, și care a făcut-o cu bucuria că e FOREVER, subzistă încă și are nevoie de puțină încurajare și de schimbarea condițiilor pentru a reapărea la suprafață. Da, e necesară acceptarea explicită a greșelilor, penitență pentru a vindeca rănile pe care lungii ani împreună și alienarea inevitabilă le-a produs. E necesar – în unele condiții – să ne reinventăm, dar de ce ar fi asta o problemă?! Posibil este ceea ce decidem noi că este posibil. Și alternativa e îngrozitoare, de negândit, de netrăit… mi se mai părea mie.  Pentru că în despărțire trebuie, adesea, să desfaci multe din cuceririle lui NOI și o dată cu această desfacere sângerezi amintiri prețioase: clipa când ai semnat ipoteca pentru prima locuință; îmbrățișarea istovită dar fericită după ce-ai vopsit sufrageria, clipa când ai asistat la prima serbare a copilului, plini de mândrie când te recunoaște și-ți zămbește, melodiile pe care amândoi le iubeau și actorii pe care amândoi îi urau.

Dar asta e cum se întâmplă lucrurile în mintea mea romantică, în acel laborator unde putem studia cum ar trebui să se întâmple lucrurile, acolo unde nimic nu-i imposibil. Povestea lui Frank e o poveste pragmatică, din cele din lumea reală. S-a străduit, a făcut, după părerea mea, lucrurile ca la carte, dar soția lui a iubit mai mult confortul bătrâneții decît zbaterile unui nou început. Așa am ajuns să înțeleg necesitatea „crizei de maturitate”. Nu în orice condiții ci numai ca ultim pas al unei escalări care nu duce la nimic.

Așa, și prin anumite relații personale, am ajuns să înțeleg că trec prin plină criză de maturitate. Nu pot asculta sfaturile de resemnare; nici măcar acum, la 6 ani de la divorț nu m-am resemnat. Nu pot s-o fac pentru că memoria mea emoțională care este mai puternică decât îmi doresc, mă face să știu ce însemna viața la 20 de ani. El și Ea și un viitor absurd de măreț. El și Ea, adică NOI, un NOI monolitic, care nu se teme de viitor, de greutăți, nu panichează. Vreau un nou început, cu mintea mea de acum, o dragoste copleșitoare, cu un copil, cu țeluri clare, un început în echipă. Vreau să mă bat, alături de cineva care îmi împărtășește principiile, cu tot ce poate arunca viața spre NOI.  Nu știu cum să-l construiesc, acest NOI, dar știu exact ce-mi doresc, știu ce m-ar ridica pe culmile extazului. Știu că sunt în criză de maturitate.

Mai știu că există puține șanse ca a mea criză de maturitate să aibă un final fericit.