Notă: Dacă doriți să vedeți poza la rezoluție maximă, clickuiți pe ea. Va deschide în alt tab a browserului.
Introducere
Prima zi, evident, a început cu o zi înainte. La 11 noaptea am făcut plinul, am pus motocicleta în spatele mașinii (ca să nu trebuiască să fac rocada dimineața), i-am adăugat nițel lichid de răcire și, desigur, mi-am făcut bagajul sub notele pline de îngrijorare ale Celiei, soția mea: „Să nu uiți pastilele de durere de spate, dragule”. Nu, nu le-am uitat. Mi-am vârât în rucsac și o a doua pereche de blugi – dacă bate vântul și mă ușurez pe pantaloni?! – și un pulover, pentru orice eventualitate, 6 zile de tricouri, chiloți și șosete (cu una în plus deși… tot ce ai nevoie este o VISA/all you need is a VISA card). N-am uitat nici de viziera de rezervă – folosesc una fumurie dar la căderea nopții am nevoie de una transparentă – și cele 2 tipuri de mănuși, o pereche de vară, altele solide, groase, călduroase. Bineînțeles că pe cele groase, ca și chaps-urile (acei pantaloni de piele cărora le lipsește turul pantalonilor, practic niște craci agățați de hamuri… v-ați excitat deja?!) le-am vârât în rucsac, pentru că urma să fie cald – 20 gr C. În buzunarele laterale am vârât toate sculele de primă necesitate – Honda Shadow e o motocicletă solidă dar nu se știe niciodată.
În prima zi m-am trezit la 6:30, cu mai puțin de 6h de somn în urma mea. Am băut un ness în fugă, am fumat și o țigară (muncesc să scap de acest obicei urât) și, la 7 mă urcam deja pe autostradă – intrarea e doar la câteva sute de metri de unde locuiesc. Era încă devreme pentru ambuteiaj dar nu era deloc liberă așa că am reușit să ies din oraș cu o medie de doar 80 kmph. De la ieșirea din Ottawa am pornit vijelios, cu 120 kmph, conștient că pentru prima etapă, de peste 1000 km, e nevoie de viteză. În majoritatea provinciilor în Canada, viteza e 100kmph cu câteva excepții, cum ar fi New Brunswick, spre care mă îndreptam unde este 110 – dar Poliția închide ochii la 15-20 kmph în plus; la peste 50 kmph în plus, în Ontario, însă, vehiculul îți este confiscat și permisul suspendat, ambele pe loc, și te paște o amendă de până la 10.000$. Era un lucru de care nu mă tem când sunt pe motocicletă – nu pentru c-aș avea încredere în mine ci pentru că Honda mea abia ajunge la 140-145.
Vântul și răcoarea dimineții mi-au amintit că la 120 kmph, 17C se simt complet altfel decât când stai pe loc. Am tras pe dreapta și mi-am pus acei chaps, mi-am pus mănușile groase și – pentru distracție – mi-am vârât căștile în urechi și, pe celular am pus un „shuffle all” la toate melodiile pe care le încărcasem. Trebuie să recunosc c-a funcționat mai puțin eficient decât speram. După Iron Maiden, ascultam un Frank Sinatra, după aceea un Metallica, urmat de un Beatles, un Al Jarreau și o Nina Simone mă relaxau iar Motorhead mă agita din nou. De asemeni trebuia să dau sonorul la maxim ca să aud ceva peste pârţâitul înfiorător al motocicletei.
Nu sunt multe de povestit despre drumul până la Quebec City: mult zgomot, 120 kmph, oprit pentru benzină, plecat din nou la drum. Ah, uitam ceva – observația că locuitorii din provincia Quebec conduc foarte repede, cu o singură excepție: atunci când depășesc. E singurul loc din America de Nord în care e imposibil să conduci cu o viteză constantă mai mult de 5-10 minute. Te proptești în spatele cuiva care conduce cu 15 kmph mai încet, aștepți 5 minute până se trag deoparte și când revii la viteza ta, ai nevoie de 135 kmph ca să-i depășești, semn clar că accelerează ca să nu-l depășești. Așa este în cultura lor – nu contează cu ce viteză mergi, unde mergi ci contează ce fac ceilalți, cum de îndrăznesc să treacă de tine, să insinueze că-s mai buni decât ești tu(?). Este însă okay – n-au perseverență, o dată ce ai făcut efortul și i-ai depășit, rămân foarte în urmă pentru că atenția le-a fost distrasă de un fluture, de un eveniment politic descris la radio, de picioarele amantei de pe “locul mortului” (evident că speculez, nu am nici un habar despre cum le funcționează mintea).
Am fost de câteva ori la Quebec City – mult mai rar decât la Toronto. E un oraș frumos, interesant, nu foarte mare dar destul de bogat pentru că investește local banii pe care îi reține de la Montreal – ca pedeapsă pentru lipsa de susținere a Montrealului pentru Blocul Quebecois. Aș putea să vă povestesc despre istoria Quebec City-ului, despre generalul Wolfe care le-a făcut bucata francezilor în 1759. Acesta, folosindu-se de aroganța marchizului Montcalm care a lăsat o coastă neapărată crezând că e prea dificil de surmontat, și de lipsa de vigilență a trupelor bete i-a surprins. Dacă vi se pare cunoscut, ca o poveste românească, este pentru că ne tragem din aceeași spiță de bon-viveurs, n’est pas?! Generalul Wolfe nu s-a putut bucura de victorie – a murit chiar după ce francezii au rupt rândurile pe Câmpia lui Abraham, după doar 15 minute de bătălie, fiind lovit de 3 ori. Aș putea să vă povestesc de cetatea Quebec – cu zidurile ei impresionante – care găzduiește și acum o garnizoană de componență 100% francofonă. Puteți citi însă despre acestea pe Wiki. Mi-aș fi dorit să pot face o poză orașului de dincolo de apă, dar cum n-am reușit să găsesc un loc cu o vedere bună, mă mulțumesc să postez una furată.
Quebec City era însă punctul cel mai estic în Canada în care am călătorit așa că excitarea noului m-a cuprins de îndată ce am trecut de el, pe malul sudic, pe autostrada 20. Ora era târzie, dincolo de amiază și cerul se luminase complet. Puf de nori pluteau deasupra fluviului Saint-Laurent și a dealurilor cu pretenții de munte de dincolo de apă. Din când în când, complet ciudat – vă jur că n-am văzut adeseori asemenea forme – pe partea mea a râului, câte o cocoașă stâncoasă izbucnea din pământul relativ plat, din câmpurile agricole ce mărgineau autostrada. Complet împădurite cu pini crescuți în puținul sol așezat pe aceste cocoși de poate 300-400 m lungime și doar 50-70m înălțime, erau excepționale și banale în același timp.
După ce-am mâncat de prânz, am căutat ieșirea spre autostrada 288, despre care am citit c-ar fi mai pitorească. Am văzut ieșirea 283, apoi 285 și următoarea a fost 289 (aceștia sunt kilometri ai autostrăzii, ca în „ieșirea de la kilometrul 289”). La naiba, unde-i 288?! Puțin panicat, am ieșit de pe autostradă și m-am oprit într-o benzinărie. Doi tineri au ieșit din motelul de lângă benzinărie. Păreau cam tineri pentru o cameră împreună dar naiba știe ce le-au spus părinților și recepționistului. Părinții, aici – unii dintre ei – sunt atât de liberali încât nu se șochează când află că fiica de 13 ani și-a rezervat o cameră cu prietenul ei de 19 ani. E, bănuiesc, semn de deschidere mintală deși eu aș spune că e mai mult unul de deschidere de picioare. I-am întrebat dacă aș putea lua 289 (nu păreau să știe unde este 288) în direcția Edmundston și, drăguți, mi-au spus că mai toate drumurile ce coboară spre sud ajung acolo (se pare că Edmundston e o Romă locală). Am inspirat adânc, mi-am tras câteva selfie-uri și am pornit spre necunoscutul acestei rute.
Pitoresc a fost drumul. Zeci de kilometri de stradă cu două benzi, cu pădurea împinsă până-n marginea șoselei. Mă înclinam puternic când pe stânga, când pe dreapta. Fără avertisment, câte un lac întins de-a lungul drumului, sclipind dincolo de un șir subțire de copaci și dezvăluindu-se privirii în completa splendoare doar pentru o clipă, o clipă care – simultan – te umplea de frumusețe și te lasă căutând următorul luminiș. Curbele dese, depășirile la care mă forțau șoferi mai temători și, pe alocuri, autostrada peticită mă forțau să-mi îndepărtez atenția de la peisajele impresionante prin care evoluam.
La capătul unei coborâri de-a lungul lacului Pohenegamook m-am oprit în localitatea cu același nume. Era un mic sat cu tot ce-i trebuie unui mic sat: o stație de pompieri, o primărie cât o casă, vecini care vorbeau peste gard sau în fața casei și o priveliște. Satul e chiar pe granița dintre SUA și Canada, pe care graniță mai trece și o linie de tren. În sat am pierdut drumul și autostrada s-a “transformat” într-un drum pietruit. M-am întors și am cerut direcții unui localnic. Din nefericire, franceza mea nu este pe aceeași lungime de undă cu cea dintr-un sat din Quebec unde se vorbește rapid, cu gura plină de bomboane sau (mai curând) cu cartofi mici. L-am rugat să se domolească și el a înțeles – așa cum se înțelege deseori cu străinii – că trebuie să țipe la mine. Am prins, cu chiu, cu vai, cele 4-5 cuvinte de care aveam nevoie și am crezut că voi fi din nou pe drum cât ai bate din palme. Din nefericire, la doar un kilometru după ce-am reintrat pe făgașul dorit, drumul mi s-a împotmolit într-o trecere de cale ferată. N-ar fi fost o problemă dar trecea un marfar și, pentru siguranță (au existat câteva accidente oribile implicând marfare în localități), se mișca poate cu 5 sau maxim 8 km/h. Iarăşi n-ar fi fost o problemă dacă era un marfar românesc. Însă era american, foarte eficient, cu cel puțin 100 de vagoane. După 10 minute, am oprit motorul la motocicletă și m-am dat jos de pe ea. După încă 15 – pe care le-am folosit ca să întreb la mașinile din urma mea, din nou, dacă sunt pe drumul cel bun – am putut porni din nou la drum. Mai cu opriri pentru poze, pentru plin sau deșărtare, pentru așteptarea unui tren sau pentru rătăcire, drumul de 1h și 25 de minute (cât ar fi fost, poate chiar 1:40h) – pentru a ajunge la Edmundston s-a transformat în unul de aproape 3 ore. Pitorescul se plătește în timp – ca și cum n-aș fi știut (ori miroși trandafirii, ori ajungi repede unde dorești, amândouă nu se pot face).
În cele din urmă am ajuns din nou pe autostrada 2 – eram de acum în New Brunswick. Să vă spun câteva lucruri despre această provincie. Are 73.000 kmp și doar circa 750.000 de locuitori (mai puțin decât are orașul Ottawa) din care circa 200.000 în cele trei orașe principale, enumerate în ordinea descrescătoare a populației: Saint John, Moncton și Fredericton (capitala). Așa că e mult pustiu, multă sălbăticie și ceea ce se numește “localitate” e mult mai mică decât ceea ce numim în Ontario sau Quebec, care, combinate, au 21 de milioane din cei 36 de milioane de locuitori ai Canadei. Este un loc împărțit – fără noimă, după mine – de ambele populații ale Canadei: în prima parte a drumului, mult timp după granița cu Quebec, prima limbă a magazinelor, panourilor rutiere este franceza dar jumătatea sudică pare să fie în mâna anglosaxonilor – deși în Moncton am auzit franceza vorbită adesea pe stradă.
Numai bine ce-am ieșit pe autostrada 2 din nou că motocicleta a trecut pe rezervă. Să vă explic: cele mai multe din motociclete n-au, precum mașinile, un semnalizator care-ți spune când e timpul să faci plinul din nou. În loc de asta, știi că e timpul când motorul începe să se poticnească – atunci bagi mâna sub rezervor, întorci un robinet în altă poziție (“treci pe rezervă”) și mai ai benzină pentru 50-60 km. Așa spune teoria. Tot teoretic, înainte de a trece pe rezervă, ar fi trebuit să fac măcar 230 de kilometri dar, în cursul acestei călătorii această distanță a variat de la 160 la 200 (viteza sporită, vântul au crescut masiv consumul) – deci nu puteam conta pe cei 50 km.
După vreo 15-20 de kilometri fără o benzinărie vizibilă am început să mă îngrijorez. Am ieșit la prima ieșire și am prins să caut o benzinărie. Nu vă mai plictisesc cu detaliile dar cert este c-am pierdut 20 de minute și am dat cercuri pe străzi necunoscute ca să descopăr că dacă mai stăteam încă 5 minute pe autostradă aș fi găsit benzinăria căutată. Apoi, cu această problemă rezolvată am intrat din nou pe autostrada 2. Vertiginos am crescut la 120 kmph… și apoi am scăzut-o la 60, pentru că autostrada fusese decapată de stratul de asfalt, urmând un program de renovare. Priveam cu jind la semnele cu 110 km/h ai vitezei legale… dar semnele portocalii mă avertizau să fiu prudent (e dificil pentru o motocicletă să mergi pe acele rizuri). După un timp am prins curaj și am urcat la 75-80 dar mai mult de atât nu era posibil pentru că asta era viteza camionului din fața mea (cealaltă bandă fiind închisă).
Când porțiunea de limitare de viteză s-a terminat, am prins să gonesc, cap de coloană ca să recuperez. Era clar că Fredericton, capitala provinciei și locul de înnoptat, era prea departe pentru a fi atins până la lăsarea întunericului, indiferent cât mă grăbeam. Trebuie să spun că imaginea dinaintea ochilor mei era minunată – cerul azuriu, scăldat în razele roșcate ale apusului, păduri înșirate peste toate dealurile și văile pe care le străbăteam. M-aș fi bucurat mai mult de peisaje dacă marginile drumului n-ar fi anunțat obsesiv prezența elanilor în zonă. Nu că prezența căprioarelor – un avertisment mai standard în Ontario – e ceva de ignorat: o întâlnire între mine și motocicleta mea, combinat cam 340 kg, cu circa 80-120 de kilograme de carne de căprioară, la 120 kmph, era destul să cauzeze răniri grave. Totuși, ideea izbirii de o specie a cărui mascul adult ajunge la 1 tonă, mă îngrijora ceva mai grav. Și nu este ca și cum era doar un avertisment inutil, o situație extrem de rară. Până în acel moment văzusem o ciută (mică, e drept) și o femelă de elan, cam cât un cerb, deci tot mică, moarte, pe marginea drumului.
Vă rog să nu vă apucați să le plângeți de milă. Nu mie, cel puțin, pentru că nu veți beneficia de o ureche plină de simpatie. Sunt animale proaste, atât de proaste încât prin comparație vacile ar trebui trimise la Harvard. Stau pe marginea drumului, deseori pustiu, și sar pe drum numai când există faruri care să le anunțe moartea iminentă. Apoi – știu că asta nu-i un argument că altfel îl putem aplica și la oameni – sunt prezente din belșug, extrem de multe în America de Nord. Fermierii, care uneori pierd 50-100.000$ pe sezon în culturi din cauza lor nu le iubesc foarte mult. Pot fi vânate în sezoane extrem de scurte – 2 săptămâni, toamna târziu și cum inamici naturali (lupi și coioți, pantere și urși) nu prea mai au, devin un pericol. Pentru cei care înțeleg engleza, iată un clip comic al lui Louis CK care explică mai bine și mai umoristic cum stau lucrurile cu căprioarele.
Am tras, în cele din urmă pe dreapta, chiar la ultima geană de lumină. Era trecut de 9 și 20. Am pus benzină, am fost la baia Tim Hortons-ului și am decis să mănânc de seară (ultima oară mâncasem la 2 PM). Angajații de la Tim, puștani cu vârste cuprinse între 17 și 20 de ani, erau foarte serviabili și puși pe mai multe întrebări decât eram eu dispus să răspund.
– Cu ce vă putem servi?
– Vreau o supă de cartofi și slănină.
– Nu avem. Îmi pare rău pentru inconveniență.
– Bine, atunci un sandviș Philly cu friptură și brânză.
– Desigur. De care pâine doriți? Albă sau multi-cereale?
– Albă.
– Albă nu mai avem. Îmi pare rău de inconveniență. Doar multi-cereale.
– Bine.
– O vreți prăjită?
– Nu știu. Da, bine… Ah, chili aveți?
– Nu, chili nu avem. Îmi pare rău de inconveniență.
– Vreți și o băutură?
– Da. Un smoothie.
– De care doriți?
– Banane și căpșuni.
– Nu mai avem căpșuni. Îmi pare rău de inconveniență.
Nu vă mai descriu – cert este că oamenii mă întrebau de fiecare dată de toate opțiunile, pasămite ca să se laude, iar eu – lipsit de inimă – le dezumflam mândria cerându-le exact ce nu aveau (nu aveau nici jumătate din meniu). Apoi, la final – o scenă care s-a repetat de câteva ori în călătorie – întrebarea tipică: “O serviți aici sau o luați la pachet”, pusă în ciuda faptului că eram clar pe motocicletă (aveam costumul de piele, casca sub braț).
Nu am protestat și nu le-am spus, cum îmi venea pe limbă “La pachet, că mie-mi place să-mi mănânc pe motocicletă, cu casca ridicată, cu două mâini pe ghidon și a treia ținând sandvișul și a patra culegând muștele și barnologii care se adună din viteză pe el”. N-am spus nimic, aducându-mi aminte că altă dată când am încercat asemenea spirite le-au luat de bune și nu aveam puterea să le mai explic conceptul de glumă (și nici ei nu cred că mai aveau putere să asculte explicația conceptului de glumă).
Când am terminat de mâncat – repede – mi-am schimbat viziera și am plecat din nou la drum. Vijelios, pentru că nu pot altfel și pentru că mai aveam 100 kilometri înaintea mea. Am ajuns în Fredericton în jurul orei 10:30 (mi-am promis că-mi voi lua un ceas pentru ghidon). La motel am ajuns după câteva învârtituri și după consultarea hărții pe celular. Am un operator de telefonie extrem de ieftin, extrem de convenabil în doar câteva orașe mari din Canada, dar care se bizuie pe alți operatori când nu sunt în acele orașe. Cu alte cuvinte sunt în roaming dacă sunt pe drum.
Motelul era ascuns într-un cartier normal de case, după o școală. Nu arăta deloc glorios și nu promitea multe însă nici eu nu aveam speranțe exagerate – un pat ar fi fost de ajuns. La recepție mă aștepta una din cele mai drăguțe funcționare, o fată de vreo 22-25 de ani, durdulie și adevărat zâmbitoare (spre deosebire de zâmbetul profesional). Pentru cine cunoaște politețea canadiană și serviciul excelent, această laudă înseamnă extrem de mult. Pentru că „am și eu motocicletă și știu cum este, cât de obosit trebuie să fiți” mi-a dat o camera la parter, cu intrarea direct din parcare. M-a întrebat dacă știu cum să mă reîntorc pe autostradă a doua zi – i-am spus că mă voi descurca cu celularul (conectat la wifi, care este absolut gratuit în cele mai multe locații din America de Nord – hoteluri, restaurante, absolut pentru tot și de aceea am fost șocat când prin Europa mi se cereau 3-4 EU/30 min) .
Era ora 11 când am intrat în cameră. Era o cameră surprinzător de curată, de mare, cu TV LCD, duș și perfect curată. Îi lipseau aparatul radio – dar aveam celularul pentru alarmă – și foenul – pe care, la luciul meu, îl pot înlocui cu succes cu o batistă. Eram frânt. Terminasem cei 1030 kilometri în 16 ore – mult mai multe decât cele 12-13 pe care le plănuisem dar totul e bine când se termină cu bine. Oricum, a doua zi toate urmau să fie mai relaxate – fără un program prea strict. Cei 350-450 de kilometri plănuiți erau o joacă de copil în comparație cu distanțele primei zile.