Puțină înțepeneală, puțină oboseală dar nimic care să mă poată opri din drum, doar cât să-mi aducă aminte că nu-s găină de primăvară. Cu un red-bull în mână (n-am găsit cafea în zonă și mai aveam o cutie în rucsac de cu o zi înainte), am încercat Skype-ul prin wifi-ul de la motel.
Am reușit să vorbesc cu Celia în condiții foarte bune, încă un punct în plus pentru o cameră de hotel de numai 67$. Mi-am tras niște selfie-uri și am postat unul pe FB, tocmai ca să arăt că nu mi-e teamă să-mi afișez ridurile și fața boțită cu care vârsta mijlocie m-a binecuvântat.
Ajuns din nou pe autostradă am putut admira mai bine peisajul. Ziua era relativ sumbră, cu un soare luminând printr-o perdea de nori. Norii erau chiar la mijlocul registrului: nici negri, de ploaie iminentă, nici străvezii. Niște nori incerți. Curând aveam să încep să observ cât de repede se schimbă vremea în aceste provincii atlantice.
Depășeam instantanee superbe, una după alta. Să mă opresc?! Puțin mai târziu… ah, uite încă un lac. Trebuie să-i fac o poză. Mai așteaptă – vor mai fi și altele. Pendulam între dorința de a face un timp orar bun – obsesie masculină – și dorința de a imortaliza scene glorioase – obsesie feminină. Până la urmă partea mea feminină a câștigat (mare miracol!): m-am oprit pe un pod, într-o zona periculoasă, ca să filmez și să fotografiez. După 5 minute, cu inima bătând mai tare (de frică, evident), am pornit din nou la drum.
Magnetic Hill. Reclamele pentru acest Magnetic Hill au început să se perinde de-a lungul autostrăzii. Deși nu era în lista mea de vizitare, am decis că am timpul să mi-o permite. Doream o cafea, aveam nevoie de benzină și auzisem de această atracție. E un deal – e mult spus deal, o singură pantă, pe care mașinile aparent urcă dealul fără motor. Am crezut – noroc că m-am documentat – că e într-adevăr vorba de un efect de magnetism, cum au crezut și cei ce i-au dat denumirea. Se pare însă că e vorba doar de o iluzie optică – a naibii de bună. Pentru mașini taxa era de 5$ dar pentru motociclete era gratuit deoarece, mi s-a spus, efectul e mai puțin vizibil. Nu știu de ce dar la mine a fost perfect vizibil: am coborât până la baza pantei și apoi, cu motocicleta în neutru, am urcat panta. Am și frânat la jumătatea ei și apoi a plecat singură din nou spre ceea ce, aș putea să jur, era coama pantei. Dincolo de acest gimmick (găselniță), de nici 200m, însă, guvernul New Brunswick și cu întreprinzătorii, au construit o stațiune în toată regula: cu parc de apă, hoteluri și moteluri, cazinou, vinării cu degustare gratuită, restaurante de tot soiul. Mai multe puteți găsi chiar aici.
Cafeaua, plinul și cele câteva rătăciri până am dat de atracția principală mi-au luat poate o oră. Apoi am pornit vertiginos spre Port Elgin, spre podul care trece marea spre Prince Edward Island. Așa credeam. De fapt nici măcar nu credeam – nu eram foarte sigur de drum. Pe deasupra, senzația de nevoie WC, pe care – neînțelept – decisesem s-o ignor, acum devenise supărătoare. Trecerea prin valuri succesive de aer rece și cald nu ajuta deloc . După doar 30 minute de autostradă, am ieșit din nou pentru a satisface cele două nevoi: cea de direcție și… cealaltă. Am condus vreo 5 kilometri, întrebându-mă unde voi găsi acel loc – doar case disparate, nimeni în curte, o autostradă extrem de proastă, peticită jalnic. Am dat de un magazin de hardware – scule și lucruri pentru construcția casei, îmbunătățiri – Home Hardware și în acea parcare am abordat un om venit cu soția la cumpărături. Mi-a confirmat că, pe autostradă eram pe direcția bună dar pentru cea de-a doua problemă se scărpina în cap. Mi-a sugerat să încerc în magazin – dar nu e genul care are toaletă pentru clienți.
I-am spus că sunt destule tufe pe marginea drumului și el a încuviințat zâmbitor, ca și cum se ferise până atunci să-mi spună ce ar face el cu adevărat. M-am oprit, ca un nesimțit ce sunt, chiar la marginea unui lan de flori de câmp care împrăștiau un miros delicios (întâlnit adeseori până atunci): codița șoricelului, amestecată cu sânziene, pătate de încă o plantă cu flori violet și, ocazional, tufe de trandafiri sălbatici.
Revenit la autostradă am ignorat ieșirea mea (spre Port Elgin), lucru care m-a dus direct în Nova Scotia și m-am oprit la centrul lor de Welcome. Cam orice provincie are asemenea centre unde oferă informații turistice, toalete, restaurant și celelalte facilități de care un turist are nevoie. Aș putea spune c-am vizitat și Nova Scotia dar ar fi o exagerare – fiind intrat pe teritoriul provinciei doar 2 km.
Nimic special nu s-a mai întâmplat până ce am ajuns la Podul Confederației. Desigur, m-am enervat de câțiva indivizi care conduceau sub viteza legală și pe ceilalți 7 care așteptau cuminți în fundul primilor, dar având o motocicletă am reușit să depășesc chiar și șiruri mari de mașini – numai atunci când condițiile permiteau.
Podul Confederației are o lungime de 13 km. Intrarea pe el e absolut liberă dar ieșirea… ei, ieșirea e ca la cubanezi, cu bani. Nu puțini: taxa pentru o mașina era 45,50$ iar pentru o motocicletă “doar” 18,50$. Oricum ar fi, podul oferă o imagine impresionantă. Nu am avut cum opri, bineînțeles, pentru a face poze. Dincolo de faptul că nu are “shoulder” (nici o zonă liberă lângă banda de condus), doar puțin înaintea intrării pe pod a început să plouă și, de la jumătate încolo, ploua cu găleata. După ce-am ajuns pe partea cealaltă – 13 km la o viteză de 65-80 kmph –, deși nu credeam că e posibil, ploaia s-a întețit. Norocul meu era că mă echipasem corespunzător. Ghinionul meu a fost că am ajuns din nou în urma unui truck care tracta o rulotă gigantică și care alegea să decelereze (fără avertisment) cu 20 km sub limita vitezei legale. Fiind atât de ud, sub ploaie torențială care îngreuna vizibilitatea, am rămas cuminte și n-am depășit. Îmi doream – am uneori fantezii… educaționale – să-l urmăresc și să-i explic ce periculos este ce face. Eventual să-i spun: “Ai truck cu sute de cai putere, ai rulota gigantică, toate însemnele bărbăției. Păcat că n-ai și boașe să le conduci cum trebuie”. Apoi însă a luat-o pe un drum la dreapta și când treceam pe lângă el am realizat c-ar fi redundant și lipsit de inimă să-i spun chestia cu testicule: era un bătrân de 75-80 de ani, aplecat peste volan (probabil complet chior la drum din cauza întunecării cauzate de ploaie). N-ar fi avut nici un sens să-i învârt cuțitul în rană.
Vremea s-a schimbat extrem de repede. După pod, mă decisesem că am timp să ajung la Charlottetown (era abia 1-1:30 pm). La jumătatea drumului spre locul nașterii Canadei, soarele lumina strălucitor peste verdele înviorat de ploaie. Autostrada 2 a insulei șerpuia, cu variații mai adânci de altitudine decât ale unei autostrăzi normale (care taie în dealuri ca să mențină pante moderate) și călătoria a fost plăcută. Charlottetown e un oraș nu foarte mare, deși – cu populația din suburbii – ajunge la aproape 70.000, circa jumătate din toți locuitorii insulei. I se spune “locul de naștere al Canadei” (unul din multele) pentru că aici, la 1 septembrie 1864 s-au întâlnit delegații câtorva provincii și au stabilit o uniune care a devenit Canada în 1867. Inițial uniunea a fost gândită de provinciile atlantice: Nova Scotia, New Brunswick, PEI.
Newfoundland a dorit sa participe dar n-au fost notificați la timp să ajungă la conferință. Provincia Canada – o regiune care cuprindea teritoriile provinciilor actuale Ontario și Quebec – a cerut și ea să fie primită la tratative. La vremea respectivă conferința a trecut complet neobservată. Lumea s-a adunat în port în număr mare, dar a făcut-o pentru circul care venea în localitate. Ziarele locale vorbeau chiar că politicienii prezenți ar fi venit în Charlottetown pentru a asista la spectacolele circului.
Centrul orașului e foarte drăguț, deloc intimidant, deși are o ofertă bună și variată de restaurante (deși majoritatea sunt cu profil maritim, există și alternative chinezești sau axate pe friptură). Eu am fost mai ghinionist. L-am întrebat pe un tânăr de o recomandare și el mi-a recomandat restaurantul unui hotel, Holman Grand Hotel.
– Eu lucrez acolo, mi-a spus el vârându-și căștile ipod-ului înapoi în urechi.
Eu, cu minte de bibilică, am luat acest lucru ca o decizie definitivă. Dacă EL lucrează acolo și EL spune că e un loc bun de mâncare, musai am dat de biletul câștigător. Și ce dacă restaurantul era complet gol – un singur cuplu se ridica de la masă atunci când eu intram. În fine, asta era. Am mâncat un burger de miel (care se destrăma când încercam să mușc din el și adunam bucăți din farfurie), cartofi și o salată, am băut și o Stela Artois, la prețul „modic” de 31$ cu tot cu bacșiș.
Ambianța era însă plăcută. Pustietatea sălii de mese și chelnerițele care – când nu se ocupau de mine – împătureau șervetele de masă ofereau o senzație de acasă, ca în Cheers (sitcom-ul american din anii 80), cu singura diferență că aici nimeni nu-mi știa numele. Cel puțin până ce-am dat cu cartea de credit – apoi l-au aflat.
Apoi am căutat strada Waterfront – toate orașele cu ieșire la apă au, complet lipsit de imaginație, o stradă “La apă”. Nu degeaba spunea acel comic că engleza e limba naturală a omenirii: “Când spui Boat Show/Spectacol (arătare) de bărci, ce credeți că se întâmplă acolo? Îți ARATĂ BĂRCI. They SHOW BOATS.” După vreo două învârtiri, la care mă așteptam pentru că toate centrele orașelor din Canada sunt pline de sensuri unice și nu poți cârmi chiar pe unde vrei, am ajuns acolo.
Apropo de asta, trebuie spus că în orașele cu preponderență anglosaxonă aceste sensuri unice sunt echitabil distribuite – dacă nu poți face la stânga pe prima stradă, vei putea să o faci pe strada a 2a; în orașele francofone, cum ar fi Montreal: prima la stânga – interzis, a doua – tot interzis, a treia – interzis, ahaaaa – acum, a patra e cea cu noroc… dar deja sunt la 2 km de locul unde vroiam să întorc. Poate că unii preferă spontaneitate și indicațiile gen “tot mergi și mergi și mergi și cândva vei putea face la stânga”; eu însă îmi doresc spontaneitate și surpriză în artă, dormitor – niciodată în trafic.
Centrul era așa cum mi-l imaginam: clădiri mai “altfel”, proprii regiunii atlantice, clădiri vechi – după ceea ce cunosc din Ottawa, Montreal, Toronto, parcuri și biserici impunătoare. La apă se deschidea un mic parc, un debarcader cu câteva atracții: magazine de suveniruri, două-trei terase, tarabe cu înghețată și – ca de obicei – un chioșc cu povestiri despre istoria locului. 
Nu m-am putut împiedica să observ – pentru a n-a oară de când vizitez america de Nord – că chipul generalului englez care a câștigat insula de la francezi, era scrijelit. Am văzut-o și în Quebec City și peste tot unde se plimbă francezii (quebecoșii) – oameni pasionali care nu iartă nici după 300 de ani vrăjmașul chiar dacă incompetența propriilor generali și dezinteresul politicienilor proprii i-au făcut să piardă bătălia. Îmi amintește de România unde oamenii urăsc mai degrabă pe străinii care primesc o concesiune în RO decât pe potentații locali care le-au dat-o pe nimic, fără beneficii pentru români.
N-am zăbovit mult. Nu puteam evalua exact cât am nevoie ca să ajung la Summerside unde urma să înnoptez. După iarăși câteva rătăceli și indicații primite de la un tânăr fără dinți, murdar, care făcea plinul la un truck atât de ruginit încât te făcea să te gândești c-a turnat acid pe el, am ajuns pe autostrada 2. Viteza e de 90 kmph dar încercam s-o țin la 100. Drumul m-a binedispus. Nu pentru că peste tot ar fi fost extrem de scenic, de pitoresc. Ici și colo vedeam câte o casă cochetă, aranjată, probabil a unor pensionari înstăriți (da, aici, deseori, pensia e momentul de relaxare financiară, când ai destule ouă în cuib ca să-ți trăiești ceea ce se numește „vârsta de aur”) dar mai multe erau ferme cu case dacă nu sărăcăcioase, destul de modeste.
Provinciile atlantice sunt cunoscute pentru salariile mai mici și pentru asistența socială pe care o trag. Poveștile cu fabricile care concediază oamenii de îndată ce au făcut lunile necesare ca să primească șomaj, sunt locuri comune în presa canadiană.
Cu toate acestea, rareori am dat de un pământ atât de cultivat, uneori chiar la câțiva metri de case: lanuri simetrice pe zeci de hectare de cartofi, cu plantele înflorite, lanuri verzui de grâu și ovăz (tulpină mai înaltă), petece semnificative de rapiță, lacuri de culoare galbenă totul mărginit de păduri sau măcar rânduri de copaci între ogoare.
E un lucru care-mi place la toate fermele și peisajele prin care am trecut prin Canada: nu taie niciodată toți copacii. Rareori vezi câmpurile care pe mine mă deprimau în România – deschideri fără pic de umbră, fără copaci sau măcar tufe. De obicei, la 150-200m, ca pentru a delimita proprietatea fiecăruia, câmpurile deschise sunt tăiate de rânduri de 2-3 copaci astfel încât privirea ți se oprește și nu cutreieră într-un orizont CAPist.
Am ajuns în Kensington și de acolo am cârmit și în 9 kilometri am ajuns la Summerside. Nu mi-a fost greu să găsesc hotelul… mi-a fost mai greu să-l accept. Arăta ca o bază militară cu câteva barăci. Am aflat curând motivul – pentru că fusese o bază militară înainte de a fi preluat de o corporație și transformat în hotel și centru de conferințe. Am avut iarăși parte de un angajat la recepție foarte politicos și îndatoritor. M-a avertizat că voi împărți baia cu camera de lângă. Deh, ce mă așteptam la 70$?! Nu pot avea noroc în fiecare zi ca în Fredericton. Dar norocul și-l face omul cu mâna lui… cu Visa lui? Am plătit puțin mai mult și am primit o cameră cu propria ei baie. Urma, din nou, să fiu surprins: fiecare baracă era securizată (trebuia să folosești card-ul electronic) și camerele, cu excepția faptului că nu erau prea mari, erau deosebit de curate și bine dotate. După ce mi-am lăsat bagajul în cameră, am decis să vizitez orașul. NU era decât 7 PM, prea devreme ca să mă trântesc în pat.
Orașul e modest cu aceleași case pe care le-am văzut la ferme: unele extraordinar de dichisite, altele modeste, o atmosferă de orășel de provincie. Am ajuns repede pe strada “La Apă” (“Waterfront” – ce vă spuneam). Am parcat și m-am așezat pe o bancă. M-am bucurat enorm de mirosul de apă sărată, de plajă lipsită de dichis. În martie am fost în Cuba – prima oară la ocean/mare din 2009 (atunci am fost în California) – dar stațiunea unde stăteam avea o plajă mult, mult prea curată, perfectă în orice aspect: nisip fin, greblat, curat, nici o algă, aproape nici o scoică, șezlonguri simetric așezate… Probabil voi fi ciudat declarând că, pentru mine, lucrurile ca să fie adevărate, ca să mă miște emoțional, trebuie să fie afectate de imperfecțiune.
Îmi pare rău dar, ca bărbat, nu știu să stau pe o bancă și să mă bucur de peisaj și de gândurile mele. N-am zăbovit mai mult de 15-20 de minute. Am găsit un Tim Hortons și am mâncat o supă-cremă de cartofi și slănină (bacon) și am băut un ice-cappucino. În Magnetic Hill descoperisem un mesaj de la motelul din seara precedentă care mă anunța că mi-am uitat încărcătorul de celular. Ei mă sunaseră relativ repede – dragii de ei – dar eu eram deja pe motocicletă, deci nu aveam nici o șansă să aud apelul. În Port Elgin cumpărasem un alt încărcător și un cablu dar deși încărcătorul era bun, cablul nu mergea. Acum am putut cumpăra unul de la altă benzinărie – salvând ziua (bateria celularului nu mi-ar mai fi ajuns până dimineața și trebuia să raportez la bază – la Celia ca să n-o îngrijorez).
A fost nostim când am dat să plec din acea parcare – parcasem motocicleta cu botul înainte, pe o pantă și m-am muncit mult ca s-o scot de acolo (motocicletele de dimensiunea ei nu au marche-arriere). Jenant era faptul că în parcare se mai aciuaseră 2 motocicliști și priveau rânjind eforturile mele. În cele din urmă am reușit. Am revenit la hotel și, după un duș și puțină browsare a TV-ului, am adormit. Ziua a 2a s-a încheiat și ea.