Oamenii de Bine. Mărturisesc că mi-e frică de OdB. Frisoane de spaimă încă mă încearcă atunci când îmi amintesc de 13-15 iunie 1990. A fost prima instanță când i-am văzut la lucru. Președintele României le-a mulțumit atunci pentru sângele pletoșilor și târfelor cu mini pe care l-au vărsat și pentru panseluțele plantate și i-a definit ca fiind „oameni de bine”. De la acele momente, i-am urât și m-am temut de OdBiști. Poate c-aș fi putut uita de ei dacă aceste evenimente ar fi fost rare și dacă ar fi rămas ascunși sub piatra sub care trăiesc ei de obicei. Din păcate i-am întâlnit din nou și din nou, în toate colțurile lumii, în tot soiul de ipostaze și situații spre care ei se simt chemați. De când cu explozia rețelelor sociale realizez, împietrit de oroare, cât de numeroși sunt acești OdB.
Omul de Bine este, așa cum îl definește numele, un campion al Binelui. Vrea bine. Chiar așa și spune – pentru că e un om cinstit, direct: „Vreau să fie bine!”. Cum? Ei, cum? Simplu – lupți pentru bine și-i pui cu botul pe labe pe cei care se trezesc dimineața plecând în lume cu gândul de a face Rău. E dispus să se lupte – cu orice metode, cu orice mijloace, cu orice arme – cu Răul. E dispus să facă orice pentru ca Binele să triumfe. Nu există fapte și vorbe care să fie sub nivelul OdB-ului de care acesta sau aceasta să se sfiască. „Scopul scuză mijloacele” este un crez, deseori nerostit, al OdB-ului. Pentru OdB lucrurile sunt simple, la fel de simple ca un film cu cowboy de acum jumătate de secol – cei cu podoabe împănate, care scot sunete stridente bătându-și cu palma peste gură sunt agenți ai Răului la fel cum cei care călăresc cai albi și care zâmbesc luminos în prim-plan, care apără damzelele la ananghie sunt Buni. ( Da, e clar că acum, pentru OdB lucrurile s-au inversat – cei cu pene sunt cei de partea Binelui pentru că sunt înțelepți, înfrățiți cu natura și blajini în toate cele – dar este același argument doar răsturnat.)
Aceasta – privirea simplă, copilărească cu care OdB privește lumea înconjurătoare – provine din faptul că OdB-ul tipic nu este un gânditor/gânditoare. Ei sunt oameni de acțiune. Ei nu sunt analiști, oameni de știință sau filosofi. Din contra, îi disprețuiesc pe aceștia – pentru că ei încearcă să-l arunce în confuzie și complică inutil lucruri atât de simple. Aruncă în bietul OdB cu formule și teorii care spun că un lucru este bun, dar este și rău, că detaliile contează. „Tâmpenii, băh! Nu mai vorbi prostii.” Totul e simplu. Exemple?
- Căprioara și iepurașul – BUNE. Lupul, leul, crocodilul – RELE (mănâncă animale bune și drăguțe). Cu excepția cazului în care apare vânătorul – atunci: Lupul, leul, crocodilul – BUNE);
- Săracii – BUNI. Bogații – RĂI. Cu excepția cazului în care OdB-ul are stare financiară – atunci Bogații – BUNI (muncitori, inteligenți, mărinimoși) iar Săracii – RĂI (leneși, drogați, proști).
- Angajat – BUN. Patron – RĂU cu excepția de rigoare.
- Dacă locuiește în țări unde eliberarea femeilor a luat amploare: Femeia – BUNĂ, Bărbatul – RĂU. Dacă, dimpotrivă, locuiește în țări înapoiate – Femeia – REA iar Bărbatul – BUN.
- Stereotipele rele – RELE, Stereotipurile bune – BUNE (ce naiba? doar e în definiție, nu mai vreți și explicații de ce și cum, nu?!)
- E-urile, „chimicalele”, firmele de alimente – RELE, Bio și micul producător – BUNE (chiar dacă, la piață, practica contrazice teoria)
Nu. OdB-ul nu este un doct, un semi-doct, un sferto-doct. Cuvântul „doct” nu poate fi folosit în aceeași propoziție cu OdB-ul. Omul de Bine nu este un învățat, erudit și cu atât mai puțin savant. Nici pe jumătate, nici pe un sfert și nici măcar pe o optime. E un om al instinctelor și bunului simț. Al bunului SĂU simț. Bunul simț, e la mintea OdB-ului, se referă la simțurile omului. Doar vede, aude, miroase și aceste simțuri îi dau dreptul, sfânt – fără doar și poate -, de a distila Binele de Rău. Doct nu este, dar – e lucru bine știut – aruncă cu „semi-„ și „sferto-„ în toți cei ce-i frustrează acel bun simț pe care OdB nu se îndoiește că-l are.
Da, OdB-ul e posibil să fi învățat – dar numai cât timp a fost silit de părinți sau de sistem. Asta, însă, nu-l clasifică drept „un om învățat”. Nu. De îndată ce OdB-ul scapă de sub chingile opresive care-l silesc să fie un om informat, cât de cât, își amintește cât de complicată e viața – cine are timp să mai citească și să facă filosofie?! Cine mai are timp să se țină la curent profesional? Atâția ani de liceu, atâția ani de facultate, ajunge! Dacă este pistonat, presat din nou, face act de prezență dacă pregătirea e ușoară sau dă o șpagă, dacă-i un curs greu. Și dacă i se cere mai mult de atât, iese în stradă și scandează, fără jenă, „Noi muncim, noi nu gândim”.
Cel mai supărător, însă, și înfricoșător pentru mine este că, în numele Binelui, OdB-ul este mereu dispus să distrugă Răul. Și Răul, o știe orice copil, bolnav mintal și OdB-ul, poate sălășlui în oricine: în vecin, în rudă, în prieten, în concetățean, în străini sau în cunoscuți. E dificil când trebuie să distrugă un cunoscut, un amic sau pe cineva care, până mai ieri, respecta și aprecia – dar e o datorie și trebuie s-o facă. E silit – deși uneori îi și face plăcere. Da, îl mai încălzește pe dinăuntru sentimentul că e de partea Dreptății. Poate fi, de exemplu, anticomunist dar aderă cu obstinație la ideea inovatoare a acestora că o Lume Nouă nu poate fi întemeiată cu rămășițele Lumii Vechi. Așa încât OdB-ul are o convingere de granit că Binele începe cu un masacru, cu un măcel, cu exterminarea celor care nu subscriu la propriile convingeri. Cum altfel? Oprești lumea, faci curat, repornești lumea și… Voila! O lume mai bună!
Aș fi ipocrit și arogant dacă aș spune că n-am fost niciodată sălășluit de boala OdB-ului. O mai simt și acum cum, în preajma OdB-iștilor am remarcat, simt maladia cum îmi dă târcoale. Mă lupt cu mine însumi ca să-mi amintesc că Yin-ul și Yang-ul vin la pachet, un pachet pe care toți OdB-iștii din lume, indiferent de câte masacre vor face, nu-l vor putea sparge. Există, deci, speranță. Nu fiți OdB-iști!