Pierdeam timpul în mașină, așteptându-l pe fiu-meu să iasă de la Tae-Kwon-Do. Făcusem ceva cumpărături dar fusesem mai rapid decât mă așteptam și trebuia să ucid minute bune.  Celularul nu mai avea baterie, n-aveam nici o revistă asupra mea și la radio nu era nimic interesant așa că mi-am îndreptat atenția asupra celor ce se petreceau în parcare.

Era începutul verii – cald și, la ora șase, soarele încă lumina puternic ca în miez de zi. La un moment dat, în oglinda retrovizoare am zărit o mașină decapotabilă roșie. Din ea s-a dat jos o blondă cu un colier de mărgele colorate și o rochie din bumbac care curgea pe corp punându-i formele în evidență.

 

Nu purta sutien – n-ar fi fost posibil la rochia sumară. Pe cap avea o pălărie de vară cu bor larg, ondulat. Fusta era scurtă și-i arăta mare parte din picioarele bronzate.  După o clipă s-a dat jos și el, de pe locul șoferului. Genul de italian, tuns scurt, ochelari de soare Ray-Ban, lanț și brățară de aur. Avea un maieu care-i lăsa vederii pieptul umflat și pantaloni scurți, tăiați deasupra genunchilor. A urmat-o pe blondă și amândoi au pornit, leneș prin căldura serii de vară, spre sala de sport din apropiere.

Până acum, absolut tot ce v-am descris, este purul adevăr. Sunt convins că pe baza descrierii mele v-ați creat în minte o imagine potrivită. Să recapitulăm: mașină sport roșie, decapotabilă, blondă, bronzată, fustă mulată, mărgele colorate, italian, tricou, piept dezvelit, ochelari de firmă… Acum să completăm descrierea.

Da, mașina era o Miata decapotabilă, roșie, dar probabil era din primul an de producție, 1991 și cei peste 20 de ani ai mașinii nu fuseseră buni cu ea: avea câteva pocnituri, zgârieturi ba chiar și rugină, plus 1-2 găuri în caroserie. Ea, era într-adevăr blondă dar avea cu vreo 30 kg peste greutatea recomandată la înălțimea ei. În picioare avea niște șlapi cu talpa scâlciată de la greutate iar rochița de material moale era pătată. Lipsa sutienului însemna că nimic nu lupta cu forța gravitației și sânii ei alunecau spre zona buricului. El, era într-adevăr italian – un italian oribil de gras. Părul era tuns scurt din cauza cheliei, dar ceea ce-i lipsea pe cap avea din abundență pe corp. Părul negru și creț îi acoperea umerii și absolut tot pieptul făcând maieul să pară tricou. Lanțul și brățara de aur erau unele de manelist, mari și groase, atârnate, evidente. La fel ca și ea avea șlapi ieftini, de plastic, scâlciați din cauza greutății.

Cei doi giganți, în Miata lor mică, arătau ca doi clovni de circ înghesuiți în acele mașinuțe ridicole de circ.

Sper că v-ați amuzat la fel de bine ca și mine când am croit mental această descriere înșelătoare. E momentul de amuzament al weekendului. În același timp, mi se pare mie, există și o latură serioasă. Este genul de poveste care demonstrează că diavolul este în detalii și că un adevăr poate fi transformat relativ ușor în minciună doar prin omiterea unor detalii.