N-am avut osul credinței. Unii se nasc cu el, alții îl dobândesc. Pentru mine nu s-a întâmplat nici una și nici alta. Crescând într-un mediu materialist-dialectic ar fi fost și dificil. Dimpotrivă – am fost educat în miracolele științei, suspicios și investigativ prin natura mea. După ce, pe la 8 ani, am descoperit cadourile ascunse în casă, n-am crezut în Moș Gerilă, vărul comunist al lui Moș Crăciun. După ce-am citit Biblia, nici în Dumnezeu, în cel descris în aceasta în Geneză. Prea multe găuri de logică pe care, chiar și la citirea de la 12 ani, mă lăsau nedumerit: un Pământ creat în X zile, o Grădină a Raiului din care erai dat afară pentru că doreai să înțelegi, o rasă umană crescută dintr-un singur cuplu, un Cain împins la crimă de un Dumnezeu care iubește doar pe cei ce-i fac cadouri speciale, toate animalele pământului pe o singură barcă (și chiar, Dumnezeu, trebuia să-i omori pe toți – altă soluție nu exista? și dacă așa procedezi când lumea s-a „ticăloșit”, de ce n-ai dat un Potop înaintea Războaielor Mondiale?) ș.a.m.d.
Lipsa mea de credință și de interes în credință, la vârsta adolescenței, s-a transformat într-un dezgust față de religie. Pentru că, la acea vreme, amestecam de-a valma religie, Biserică, Iisus, credință, Inchiziție, precepte morale, Vechi și Nou Testament. Mulți nu depășesc niciodată acest stagiu – în care văd tot și toate drept o filosofie monolitică. Pentru unii, cei cu osul credinței, asta se traduce în credință absolută în ceea ce spune un preot sau într-o cutumă – că așa a spus Dumnezeu. Pentru alții, cei suspicioși și distanți, învălmășeala se traduce într-un ateism militant și într-o rejecție universală a întregului complex de elemente ale credinței.
Abia târziu, după 25, pas cu pas, am ajuns la concluziile cerute ca să-mi armonizez viziunea asupra acestei complicate încrengături. Nu pot puncta un moment precis când s-a întâmplat aceasta. N-a existat o revelație, doar o sumă de înțelegeri. Biblia este, așa cum îi vine numele (dar din alte motive), o colecție pe atât de eclectică pe cât e rasa umană: de la profeți demenți care bolborosesc prostii care pot însemna orice, la saga-uri antice, de la observații pline de bun simț, la concluzii puse se seama unei puteri supranaturale, a acestui Dumnezeu. Biserica creștină, bună sau rea (mai degrabă „bună ȘI rea”), a fost creația Sfântului Paul – care n-are nici o legătură directă cu Iisus. Vechiul Testament n-are nici o legătură – decât de certificare, de validare – cu Noul Testament. Iar cea mai mare revelație a fost cea legată de Iisus – un om, ca noi ceilalți, care a deslușit unul din cele mai contra-intuitive procese: anume că numai iertarea și completa dezarmare pot transforma lumea iar răzbunarea și pedepsirea, înfierarea și blamarea nu fac decât să perpetueze ticăloșenia lumii.
Nu subapreciați această descoperire. Această idee îmi se pare la fel de importantă pentru umanitate ca și focul. E o idee – nu este o credință, deși credința îi poate oferi baza emoțională de susținere. Nu este, pentru mine cel puțin, un mandat religios. Nu Dumnezeu impune iertarea și acceptarea brutalității ca soluție pentru ieșirea din violență – natura umană o cere. Și e contraintuitivă – incredibil de dificil să intre în mintea unui om obișnuit. Atât de contraintuitivă încât chiar și după 2000 de ani de la postularea acestui concept, chiar și pentru cei ce aderă – ne spun ei – la creștinism cu trup și cu suflet (dar nu și cu mintea), e încă de neacceptat. Este o idee reiterată, din nou și din nou – uneori de oameni simpli, alteori de personalități, cum ar fi Gandhi și rezistența lui pasivă. Și funcționează (vă trimit la același Ghandi) pentru că ideile sunt armele cele mai puternice. Funcționează deși mintea noastră colectivă, intuitivul, nerăbdarea și patima ne fac să apelăm, din nou și din nou, la ceea ce nu funcționează, la violență, răzbunare, război, genocid.
N-am crezut niciodată că Iisus a fost mai mult decât un om. Miracolele cu care Biblia ne spune că și-a câștigat popularitatea n-au însemnat nimic pentru mine. Nici măcar învierea lui – a înviat, n-a înviat… ce importanță are? Nu considerăm teoriile lui Isaac Newton, Darwin sau Einstein mai puțin valide doar pentru că n-au mers pe apă, n-au murit pe cruce și n-au înviat, nu-i așa? Că a fost ființă divină, fiul lui Dumnezeu, sau unul din cei mai mari gânditori ai civilizației umane – ce importanță are pentru un om evoluat? Ne-a lăsat instrumentul de bază cu care ne putem face viața mai bună – IERTAREA. Nu-i puțin lucru. Pentru acest motiv eu celebrez nașterea LUI. Crăciun Fericit!