Alegerea unui ceas pare o treabă ușoară. Oricine pleacă la drum fără idei preconcepute, odată ce începe să caute cel mai bun și mai frumos ceas disponibil la bugetul său, lucrurile se complică foarte repede. Chiar și când știi firma pe care o dorești, alegerea e dificilă, opțiunile fiind foarte variate. Las aici câteva condiții care pot ajuta în alegerea ceasului potrivit:
1. Mecanismul. Opțiunile sunt:
– mecanic – ceasul clasic, care trebuie întors zilnic sau măcar la 2 zile odată
– automatic – ceasul care e întors de un rotor intern care-i propulsat de mișcările încheieturii. În multe mecanisme (dar nu în toate – i.e. Seiko 5 nu poate fi) poate fi întors și manual.
– cuarț – alimentat de la o baterie care trebuie schimbată o dată la 1, 3 sau, pentru ceasurile scumpe, la 5-7 ani. Ceasurile cu cuarț sunt și ele de multe tipuri:
+ Citizen Eco-drive – invenție Citizen, e un cuarț care în loc de baterie are acumulator (condensator) care-i încărcat de la lumina mediului ambiant, celula solară fiind însăși cadranul ceasului. Condensatorul e garanta la 10 ani de funcționare, deși unii raportează și 20 de ani. Oricum, nu e scump sau dificil de schimbat.
+ Seiko solar – tehnologie Seiko, echivalentă Eco-Drive-ului de la Citizen
+ Seiko kinetic – cuarț, bateria fiind încărcată de un rotor ca la automatic
+ Grand Seiko Spring Drive – mecanic dar bătaia e regulată electric însă fără baterie, un rotor asigură curentul necesar (ceasurile Grand Seiko sunt, măcar deocamdată, dincolo de puterea financiară a unui om de rând, începând de la 5000$).
Prețurile variază enorm. Deși în general un cuarț va fi mai ieftin decât un ceas mecanic/automatic, există ceasuri cu cuarț foarte scumpe, la fel cum există și ceasuri mecanice (fără nici o automatizare) de la firme speciale care pot costa zeci sau sute de mii de euro. Totuși, când vorbim de firmele obișnuite, ceasurile cu cuarț sunt mai ieftine decât cele mecanice/automatice.
În cazul mecanismelor manuale/automate, citiți (în specificațiile ceasului) ce firmă/model este (i.e. ETA, Sellita, Miyota, in-house) și apoi puteți verifica pe site-ul producătorului ce parametri are, precizia garantată și detaliile.
2. Ecranul. Opțiunile sunt 3 (de fapt mai mult 2):
– acrilic – e plastic, care nu prea mai este folosit. Majoritatea ceasurilor dinaintea anilor 70 aveau un asemenea cadran de plastic. E ieftin și se zgârie cel mai ușor dar poate fi reșlefuit de asemeni f. ușor
– cristal mineral – Majoritatea ceasurilor moderne permisibile vin cu acest tip de cristal. Are o rezistență sporită la zgârieturi – o frecare cu un colț de masă, de perete etc. nu va lăsa urme dar o sculă de metal, când lucrezi la mașină, îl va zgâria (știu că mi s-a întâmplat). Poate fi șlefuit dar nu e ușor și se va practica asta numai la zgârieturi f. superficiale. Dacă e un cristal de dimensiuni standard nu e f. scump – 20-30$, deci deseori e mai convenabil să fie schimbat decât reșlefuit.
– safir/cristal de safir – e aproape de duritatea diamantului deci nu se va zgâria (asta nu înseamnă că sub presiune mare nu se poate sparge). Safirul din ce în ce mai comun – poate fi găsit în ceasuri de 250$ sau mai scumpe.
Notă 1: există sub-împărțiri – de exemplu unele cristale sunt tratate ca să prevină strălucirea în soare, lucru care împiedică citirea orei; altele nu-s. Trebuie să verificați vizual sau în specificațiile ceasului.
Notă 2: un test rapid pentru tipul de cristal folosit e să puneți puțină apă pe cristal. Pe cel de safir (scump) apa se adună în boabe, pe cel mineral (mai ieftin) se împrăștie.
3. Carcasa și brățara. Materialul lor e important. În cazul carcaselor și brățărilor de metal, titaniu bate oțelul inoxidabil: e un material mai dur – deci se zgârie mai greu – și e și mult mai ușor. Vorbim de 40% din greutate, lucru care contează. E cu atât mai important acum, când ceasurile sunt mult mai mari decât acum 40-50 de ani (pe atunci un ceas de 40 mm era gigantic, majoritatea având 36-38 mm; acum 40 e cam “normalul” dar deseori au 42-45 mm). Dezavantajul titaniului este că se zgârie mai ușor.
Chiar și oțelul inoxidabil (stainless steel) înseamnă diferite lucruri la diferiți producători. Există 3 tipuri populare de oțel inoxidabil: 304, 316L și 904L.
– 304 – se produce din 1924, are 18% crom și 8% nichel. E maleabil și ieftin dar e și mai supus coroziunii și rezistă mai puțin acidului. Are o culoare mai închisă decât 316, datorită concentrației mai mari de carbon
– 316L – rezistă mai bine coroziunii și acidului. Este și mai puțin magnetic. I se mai spune și “oțel chirurgical” pentru că e folosit în instrumente medicale. E folosit în ceasuri de lux.
– 904L – (L vine de la Low Carbon). E cel mai bun dar și cel mai dur oțel. Mărcile de lux elvețiene îl folosesc – e nevoie de mașini speciale pentru prelucrare fiind atât de dur. Asta-l face mult mai scump și nu cu mult mai bun decât 316L.
Brățara e și ea f. importantă. Ceasurile cu mecanism bun dar relativ ieftin (sub 200$) au brățări metalice care se flexează (cele bune NU se flexează lateral).
ATENȚIE: brățările bune, mai ales cele metalice, sunt incredibil de scumpe. Nu-i nimic extraordinar ca pentru o brățară de firmă (chiar și o firmă ieftină, gen Citizen) să ți se ceară 80% din toată valoarea ceasului. Păstrați bine și zalele rămase în urma scurtării brățării – una singură poate costa 20$ sau mai mult.
3. Numărul de rubine… Nu prea. Rareori un ceas are nevoie de mai mult de 17 rubine, mai ales dacă e un ceas simplu – i.e. oră și dată. Desigur, producătorii pun 21, 23, 32 sau chiar mai multe rubine dar deși într-un număr limitat de situații “mai multe rubine = un ceas mai bun“, această cursă a fost pornită de marketing și nu vorbește de calitatea sau precizia ceasului.
No Comments