„Foarte bine. Vă rog s-o faceți. Să le explic și lor ce face fiica dumneavoastră pe Internet.” Atât am apucat să spun că mi-a trântit telefonul în nas. Am rămas la fel de anxios, încă neștiind ce pot să fac ca să mă protejez de această mică-scârbă pusă pe răzbunare. Laptele vărsat nu-l mai puteam pune înapoi în pungă dar cine știe ce mai poate urma? Nu m-aș fi gândit niciodată că va coborî atât de mult dar o făcuse – și devenise periculoasă. Îmi putea ruina șanse la noi slujbe, îmi putea face probleme cu autoritățile – mintea ei, atât de mică și de leneșă la problemele casnice, era extrem de agilă când se concentra pe porcării.
Desigur mama noii iubite s-a repezit la oferta de măr otrăvit de la străini. A vorbit cu Diana pe telefon. S-a cutremurat și apoi – așa spune povestea – a insistat zile întregi pe lângă fiica ei că trebuie să audă „adevărul” despre mine. Iar fiica a clacat și a ascultat. Sâmburi de adevăr îmbrăcați în minciuni și exagerări. Cică să nu-și facă planuri pe banii mei pentru că eu n-am nici un ban – toți banii mei sunt investiți în bursă (Bursa mai este, pentru mulți români și nu numai, un loc unde oamenii se duc să-și piardă toți banii). Că ea, Diana, plătise tot și toate în timpul relației noastre, și-n România și-n Canada. Că îi interziceam să se rujeze, să se machieze. Și când noua prietenă a protestat „A stat cu mine 9 zile și nu mi-a spus nici să mă machiez/rujez și nici altfel”, Diana i-a răspuns: „Așa e la început, dar vei vedea adevărata lui față mai târziu”. Femeia are un talent malefic: acela de a lua un sâmbure de adevăr și a-l transforma într-o mare minciună; și când chiar nu găsea argumente, lansa o amenințare vagă lăsând imaginația interlocutoarei să completeze cu cele mai oribile posibilități.
Peste doar o lună am întâlnit pe altcineva. Iarăși pe Facebook. Nu mă criticați pentru viteza cu care m-am mișcat. Finalul cu Diana se petrecuse demult – iar ceea ce se întâmplase era doar o pecetluire a faptului împlinit. În plus, la rugămintea ei așteptasem încă o lună. Chiar îmi amintesc că am crezut absurd că va folosi acea lună pentru ceva special, pentru niște arme secrete cu care să răstoarne soarta războiului nostru. Da´ de unde – nu avea persevernța pentru așa ceva. Credea – în ciuda cuvintelor mele grave– că sunt doar așa, nițeluș nervos, și că-n acea lună mă voi calma. Toată viața ei ieșise din beleuri cu nițică drăgălășenie și nu-i putea trece prin cap că puțină milogeală și pisiceală nu vor merge de data asta.
Bruce’s Pit, un parc din Centura Verde a Ottawei. Ai putea crede că e în sălbăticie – dar se aude vag zgomotul mașinilor de pe autostrada din apropiere. Și totuși e un loc extrem de frumos, cu multe animale sălbatice.Continue Reading
Probabil în acest capitol – al omului care acționează sub impuls – se înscria și faptul că nu peste mult timp s-a apucat să-mi scormonească prin laptop. În nici o relație nu m-am ascuns, nu mi-am blocat laptop-ul sau celularul. M-am comportat ca o carte deschisă. Când sunt cu cineva nu deschid alte fire romantice și deși am câteva prietene femei, ne cunoaștem de foarte, foarte mulți ani și nu alunecăm în conversații nepotrivite. Nu fac nimic rău intenționat și n-am de ce să mă ascund. O relație nu poate trăi fără respect și, mai ales, încredere. Știu că e (voit!) naiv – și încrederea mi-a fost înșelată de câteva ori dar asta e atitudinea mea, e cine sunt eu și știu că nu toți oamenii sunt asemeni mie. Diana-Liliane-Adrian nu cred că avea nici respect și, mai ales, încredere în mine. Mă bănuia mereu – pentru orice Like primit pe Facebook. Ea m-a îndemnat să-mi fac pagina pe care postez aceste lucruri și apoi începea caterincă întrebând “Cine-i tipa aia care-ți dă like-uri tot timpul?”.
O poză dintr-un parc. Soarele s-a așezat exact cum trebuia ca să-mi creeze o floare pe lentilă.Continue Reading
E o poveste care am ezitat mult să o spun. E atât de incredibilă încât mulți vor crede că am inventat-o. Deși fiecare e liber să creadă ceea ce dorește eu nu pot decât jura că e adevărată. Unele detalii au fost modificat pentru a menține anonimatul. Cu toate acestea, unii dintre voi se vor prinde cine-s personajele. Spre că aceștia, cei care știți despre cine este vorba, veți avea bunul simț să țineți pentru voi și să nu destăinuiți aici, pe FB.
Înțeleg că mulți oameni încă n-au dumicat bine cum stă treaba cu internetul și care sunt regulile de politețe minimale cerute pentru a menține o viață plăcută în această comunitate gigantică. Îl folosesc, îl îndrăgesc, ajung să fie adicționați de acest mediu dar încă nu-l înțeleg.
Unul din principiile de bază ale acestei vieți virtuale este că pagina/profilul tău este CASA TA VIRTUALĂ. Dacă accepți acest principiu restul vine de la sine, tot ce se aplică în viața reală vis-a-vis de casa omului, se aplică și în viața virtuală. Nu te apuci să boscorodești omul în casa sa și dacă îți spune că nu-i place ceva în conversație te scuzi și/sau taci/pleci. Dacă încearcă să pună punct, nu-l acuzi de intoleranță și de încălcare a libertății de expresie. Iar cine are dreptate n-are nici o importanță – el/ea e la casa lui/ei și doar n-ai să susții că trebuie să plece din propria casă că te-a enervat sau pentru că nu-i just sau nu te înțelege. Orice om are dreptul să fie cât de tiranic dorește să fie în casa lui. Iar libertatea de expresie sau opiniile tale despre cineva trebuie să ți le manifești în piața publică și nu în casa unui om.
Notă: Dacă ești pe un forum, pe un grup, e altceva – ești într-o piață publică virtuală și fiecare e liber să spună ce dorește și de obicei cel educat, cel cu mai mult bun simț va ceda și va degaja “câmpul de bătălie“.
Știu că, la români, musafirul e stăpânul casei. După atâția ani în Canada această idee mi se pare o tâmpenie. Clar că vrei să-l faci pe musafir fericit, să se simtă bine dar nu cu prețul păcii tale personale. În casa ta ar trebui să existe un singur codex: al tău. E un principiu pe care mi-l impun. Am prieteni-FB care postează neadevăruri științifice sau alte lucruri cu care nu-s deloc de acord. Nu tac – cum ar face un canadian – dar inserez un comentariu în care încerc să explic (fără bășcălie, fără sarcasme) că există dovezi semnificative de contrariu. Și gata! Dacă mi se replică tăios, dacă simt c-am supărat omul îmi spun “E în casa lui și are dreptul la orice credință, oricât de aberantă ar fi ea. În casa lui are dreptul de a “mânca rahat” cât și cum dorește“.
13 Februarie 2019, după o cădere de 40 cm de zăpadă în doar 12h. Da, este Canada dar așa ceva nu este un eveniment meteorologic obișnuit. Media obișnuită pe toată LUNA ianuarie e de 44 cm. Acum au căzut 37-40 cm în doar 12 ore.
Motivul direct al acestei postări este un recent incident cu o doamnă, bine educată academic dar cu mai puțini ani “de acasă” decât cei 7 ceruți de participarea pașnică la viața socială. Într-o zi extrem de grea și nesatisfăcătoare pentru mine, după ce Ottawa primise 40 cm de zăpadă și eu nu puteam ajunge la serviciu (deci nu puteam face parale, fiind contractor) și îmi rupeam coastele dând zăpada la o parte, a considerat că este optim să-mi ceară socoteală într-un mod balcanic (vezi poza de lângă):
Așa a început dna Bocăneală conversația – fără nici o introducere, fără să fim cine știe ce prieteni vechi/buni. Vine, din an în Paște, pe pagina mea și intră direct în subiect.
Notă: O dovadă de lipsă completă a EQ-ului. Mă întreb ce-ar fi spus dacă, să presupunem c-ar fi fost jefuită în RO, s-ar fi plâns pe FB de ce i s-a întâmplat și i s-ar fi spus “Doar trăiești în RO, la ce te așteptai, să-ți dea bani?”. Poți fi oricât de educat academic dacă nu gândești la ce spui, unde/cum/când, tot prost rămâi.
Simona Bocăneală Stoica s-a apucat apoi să-mi explice că-s intolerant. Desigur, mi-a dat și o scuză absolut BALCANICĂ (a se citi “de neam prost”), o scuză pe care n-o mai tolerez, ceva de genul “EU am greșit și-mi cer scuze dar TU n-ai înțeles că e glumă, dar TU ești agresiv, dar TU…”
Nici măcar n-am dat-o afară dintre prieteni – ea m-a dat, mi-a mai trimis un mesaj acuzându-mă de jignire (nu i-a căzut bine acest “balcanic”) și crezând că o fac de pe poziția emigrantului, disprețuitor cu cei rămași în RO. Ca să fiu bine înțeles – poți fi balcanic locuind oriunde în lume și știu mulți români care, după 30 de ani de Canada, sunt la fel de balcanici ca în prima zi. La fel știu români rămași în România care au puterea emoțională de a rămâne politicoși, civilizați și bine crescuți. Am mai spus-o dar merită să repet – motivul principal al emigrării mele nu a fost lipsa banilor ci o frustrare cu toată această cultură balcanică care are un oarecare șarm și, în mod cert, are valorile ei, momentele ei de glorie dar care, per ansamblu, promovează lipsa de civilizație, lipsa de empatie și bun simț, șpaga și interesul personal la nivelul de calități. Am luptat extrem de mult – și încă o mai fac – să mă desprind de partea negativă a culturii noastre. Sub staniolul canadian e încă ascuns un român, un balcanic… pe care nu-l plac prea mult.
Oricum, dna Bocăneală Stoica nu este deloc singura. De-ar fi fost unică aș fi pus-o la capitolul Aberații. O dată sau de două ori pe an trebuie să trimit la plimbare câte un individ care intră cu bocancii în casa mea și care se supără că nu pot face regulile ca la ei acasă. Fie un fost coleg de facultate care se apucă să înfiereze toți fumătorii (eu fiind fumător) ca pe niște ticăloși; fie un amic din Arizona care, la fiecare din sfaturile mele pentru investiții solide venea să mă contreze și să promoveze speculații cu Bitcoin-ul. Și TOȚI, dar absolut fiecare, m-au acuzat de intoleranță, negându-mi dreptul de a fi intolerant în propria mea casă pentru a nu-și nega ei înșiși “dreptul” de a fi grobieni în spațiul meu intim.
Notă: Propovăduia Bitcoin-ul după ce acesta ajunsese la 18.000$. Îl propovăduia și după ce acesta căzuse la 12.000 – ca și cum lefegiu tipic își poate permite o cădere de 30%. Mă întreb ce gândește acum, când Bitcoin-ul se zbate la 3500$, o cădere de 88% față de prețul maxim de 19.000. Fiind de origine română sunt convins că idiotul are 1001 argumente de ce sfatul lui e solid și bine fundamentat.
Din fericire, nu las aceste evenimente și neciopliți să-mi tulbure prea mult liniștea: tehnologia are metode simple de îndepărtare a idioților. Nu doresc s-o fac – nu vreau să mă închid în celebra “eco-chamber” (camera în care te auzi numai pe tine însuți și opiniile tale) – pentru că îmi plac oamenii care-mi încearcă preconcepțiile… dar numai dacă o fac cu politețe, cu respect, fără să uite cu cine și mai ales UNDE vorbesc.
Cândva, traversând un deșert de emoții cenușii, pârjolit, abandonat, neiubit, îmi imaginam fericirea ca pe un plâns. O imagine ciudată, nu? În acel moment nu mi-l puteam permite, nu mă puteam lăsa atunci să cad; era un copil de crescut, mâncare de făcut, următoarea slujbă de căutat, femei de întâlnit. Așa că ghemuit în patul meu, ascultând cântece din vremea copilăriei mele, în miez de noapte, îmi imaginam timpuri viitoare când îmi voi permite acest plâns. Așa cum alții își imaginează pensionarea, eu îmi imaginam un bocet. Un plâns de eliberare, hohotit, în brațele unei iubiri care, cumva, să înțeleagă ce drum negru, ce peisaj dezolant am traversat. O iubire care să simtă prin ce pustiu emoțional am pășit și să aprecieze că l-am traversat ca să ajung la ea.
Mi-l imaginam tumultuos, ca pe o descărcare, ca pe o ploaie de vară, pogorâtă din norii vineții ai traumelor mele. Acoperit de păturica amintirilor, mă legănam spre somn în patul mohorât și rece, tânjind după plânsul care le va spăla pe toate. Pentru că, îmi spuneam atunci, toată suferința are un sens. Și toată dăruirea, pocăința, îndreptarea are o răsplată. Ca și cum căzut de pe vapor în miez de noapte, abandonat într-un ocean negru și neprietenos te vei aduna, și vei înota 10-20 de ore. Strângând din dinți vei înota, demonstrându-ți de câte ori crezi că nu mai poți că mai există ceva de stors din tine pentru că, la capătul acestei încercări, vei zări țărmul și te vei întinde pe nisipul cald.
Numai că lucrurile merg așa preponderent în povestirile perioadei romantice. Desigur, ai căzut de pe punte. Mulți dintre noi am făcut-o. Desigur, vaporul se îndepărtează și ești abandonat iar oceanul este – într-adevăr – negru și neprietenos. Desigur, tu storci din tine tot ce ai. Dar asta nu înseamnă că există o garanție a limanului. Nimeni, din ceruri sau de pe Pământ, nu-ți poate oferi o asemenea garanție. Din contra, e mai sigur că NU vei ajunge la liman. Mai sigur este că vei înota și vei înota și vei da tot ce ai până ce nu mai ai nimic de dat. Iar când nu mai ai nimic de dat, te vei lăsa să aluneci în adâncurile unui ocean fără de fund. Fără să plângi. Fără să te plângi. Pentru că nu ajută și pentru că acele lacrimi sunt păstrate pentru un moment de eliberare iar în această clipă lipsită de speranță ar fi irosite. Irosite într-un ocean făcut din lacrimile altora.
Nu, nu este
trist. Este viață. Viața nu este tristă. Este. Există. Respiră. Și cât timp respiră, speră.
