Cazul femeii… 4

Citiți prima parte.
Citiți episodul 2.
Citiți episodul 3.

Desigur mama noii iubite s-a repezit la oferta de măr otrăvit de la străini. A vorbit cu Diana pe telefon. S-a cutremurat și apoi – așa spune povestea – a insistat zile întregi pe lângă fiica ei că trebuie să audă „adevărul” despre mine. Iar fiica a clacat și a ascultat. Sâmburi de adevăr îmbrăcați în minciuni și exagerări. Cică să nu-și facă planuri pe banii mei pentru că eu n-am nici un ban – toți banii mei sunt investiți în bursă (Bursa mai este, pentru mulți români și nu numai, un loc unde oamenii se duc să-și piardă toți banii). Că ea, Diana, plătise tot și toate în timpul relației noastre, și-n România și-n Canada. Că îi interziceam să se rujeze, să se machieze. Și când noua prietenă a protestat „A stat cu mine 9 zile și nu mi-a spus nici să mă machiez/rujez și nici altfel”, Diana i-a răspuns: „Așa e la început, dar vei vedea adevărata lui față mai târziu”. Femeia are un talent malefic: acela de a lua un sâmbure de adevăr și a-l transforma într-o mare minciună; și când chiar nu găsea argumente, lansa o amenințare vagă lăsând imaginația interlocutoarei să completeze cu cele mai oribile posibilități.

James Naismith, the inventor of basketball. Statue in Almonte, a small town near Ottawa

Sâmburele de adevăr, de exemplu la această poveste cu rujul, era că Diana trebuia să fie mereu rujată – chiar și-n casă, chiar și când nu pleca nicăieri. Și era obsedată de „produse naturale” așa că rujul ei era un fel de brânză roșie care se lua la prima atingere. La începutul relației, când o sărutam mai des, am ajuns la exasperare: o sărutam, mâncam o gură de brânză roșie; mediat fugea în baie și-mi mai oferea o gură de “brânzică” (îi plăceau mult diminutivele). I-am spus că dacă se mai rujează în casă, eu nu o voi mai săruta pentru că am și eu limite la cantitatea de brânză roșie pe care o pot digera. Deci tehnic era adevărat că i-am cerut să nu se mai rujeze, cred că avea întotdeauna opțiunea să se rujeze și să nu mai fie sărutată.

Oricum, chiar în acea zi în care s-a petrecut discuția între Fosta și Prezenta, eu fusesem la un avocat, aici în Ottawa. Prezentei i se refuzase viza de Canada o dată și, ca să nu se mai întâmple încă o dată, plătisem peste 200$ pentru o oră de consultație. Eram între slujbe așa că banii nu erau tocmai puțini pentru mine. Dar întâlnirea cu avocatul mi-a dat speranțe și am sunat-o să-i dau vestea cea bună. M-a întâmpina rece, cu tot soiul de împunsături pe care eu nu aveam cum să le înțeleg. A retezat scurt conversația spunându-mi că vom vorbi mai târziu. Două ore n-am putut să dau de ea.

Primăria orășelului Almonte, doar 4700 locuitori. Un loc mic dar pitoresc.

Nu trebuie să vă spun cât de mare mi-a fost supărarea – trecând de la optimismul insuflat de avocat la vorbitul în doi peri și la tăcerea ciudată de după. Când, în cele din urmă, mi-a răspuns la telefon m-a luat direct în șuturi. În curtea opiniei oamenilor ești TOTDEAUNA vinovat până ce reușești să te disculpi. Mai ales într-o cultură atât de mințită și, prin consecință, suspicioasă ca a noastră. Am reușit s-o fac. Pas cu pas am demontat minciună cu minciună. Așa am crezut. Acum nu mai sunt convins de succesul meu. Multă vreme după aceea mintea ei a căutat în tot ce fac și ce spun o dovadă a adevărurilor Dianei-Lilianei-Adrian-Nick.

Dar lucrurile erau mai grave decât cearta de moment. Simțeam cum pământul se surpă de sub mine – și evident că se surpa pentru că era virtual ca și cele 1001 personalități online ale Dianei. O Hidră care mă încolțea pentru motive știute numai de ea, pentru o răzbunare care nu putea conduce la nimic bun. De ce? Doar nu e ca și cum eu câștigasem ceva și ea pierduse. Pierdusem amândoi – vise, speranțe, planuri, bani, timp (și, la vârsta adultă asta-i cel mai dificil de pierdut).

Mi-am luat inima în dinți și am sunat la numărul fix al apartamentului în care locuia cu mama ei. Fără speranță că voi reuși, voiam să fac apel la orice sentiment uman ce ar mai fi animat-o pe Diana.

Speram să-mi răspundă ea. Intenționat sau din întâmplare mi-a răspuns mama ei – fostă juristă care vorbea întotdeauna răspicat de parcă ar susține un caz în fața unui judecător. La fel de răspicat mi-a spus acum, înainte de a-i explica de ce am sunat (deși sunt convins că știa, c-a participat și ea în „dezvăluirile senzaționale” despre umila mea persoană), că dacă mai sun acolo va chema poliția.

Foarte bine. Vă rog s-o faceți. Să le explic și lor ce face fiica dumneavoastră pe Internet.” Atât am apucat să spun că mi-a trântit telefonul în nas. În fapt aceste lucruri le-am spus peste tonul ei declamativ așa că nici nu știu dacă a auzit.

VA URMA

No Comments

Post a Comment