După sinuisoida de temperaturi a ultimelor zile, dimineața sumbră s-a revărsat într-o după-amiază superbă. Vântul a abătut pâna la nivelul unei adieri mângâietoare, soarele strălucește pe bujorii înfloriți din parcul dintre clădiri. O zi de poveste. O zi plină de povești. Când am pășit afară din clădire pe jos era un bilețel cu un număr de telefon cu un nume bărbatesc. Mi-am imaginat un tânăr întinzând, cu degete tremurânde bilețelul post-it unei tinere zâmbitoare, pe care tocmai a făcut-o să râdă cu 2-3 glume. Mi-am imaginat-o pe ea, dându-i drumul pe jos cu inocență de îndată ce el a dispărut după colț, vesel de marele lui curaj. Nu, ea nu este rea, e doar tânără la fel cum el nu este prost, ci doar lipsit de antrenamentul dezamăgirilor.
Norii albi, destrămați ca un pulover vechi de care a tras un cățel cu dinții, se preling deasupra mea. De dincolo de clădire vuietul autostrăzii acoperă foșnetul blând al copacilor din parc. Pe nebănuite o altă zi caldă, cu foșnet de copaci, mi se insinuează în memorie. O zi pe malul unei lac, un lac gigantic și pustiu, o plajă… Am filmat padurea de pe celelalt mal al lagunei în care oprisem barca, nisipul, apoi m-am lăsat lent pe spate și am filmat linia copacilor care conducea la cer, același cer cu acesta pe care îl contemplez astăzi. Îmi amintesc senzația, îmi amintesc pacea, timpul dilatat de căldură până acolo unde își pierde semnificația. Făcusem dragoste pe plajă, pe nisipul fierbinte, cu picioarele înmuiate în apa răcoroasă a lacului. În zbaterile de iubire scăpasem de orice gând, de orice amintire astfel încât, filmând unduirea copacilor, norii în mișcare, nimic, dar absolut nimic, nu-mi zbuciuma liniștea. Îmi amintesc senzația. Era o senzație de… uite, mi-e și frică să rostesc cuvântul, de spaimă să nu alung cumva amintirea… o senzație de FERICIRE. Uitându-mă înapoi, am un singur regret: ar fi fost un moment bun să mor, să mor cu toată acea frumusețe și fericire în mine, să mă cufund în nisip cu un zâmbet larg pe buze, cu valurile bălții năvălind deasupra mea, să mă risipesc undeva, dincolo.
Mă ridic de pe piatrele calde care împrejmuiesc răsadul de flori și mă îndrept alene spre intrare, calm, lent, ca nu cumva să pierd din fața ochilor amintirea aceasta atât de prețioasă. Ar fi fost optim să fi știut atunci că acela e un moment de FERICIRE dar știți cum e, prezentul se trăiește, nu se analizeaza, nu se metaforizeaza. Acum însă știu cât de fericit eram și nu pot fi decât recunoscător pentru această amintire din nordul Quebecului, din vara lui 2001.
No Comments