Nu sint Michelangelo, bine?!

Da, viaţa mi-a dat un mare coş cu multe fructe şi printre ele strecurate multe lămâi. Dar, recent, am realizat că, în loc să-mi fac cu ele un gin-şi-tonic sau ceva creativ (cum am văzut eu o duduie pe un site prea deşucheat pentru blogul meu), eu le tai, le spintec şi folosesc fiecare felioară să mă frec la ochi. Gata ! De azi schimbam pagina şi am să punctez aici şi multele lucruri bune şi vesele cu care mă întâlnesc… şi dacă nu prea bune, pun mâna pe rangă şi le îndrept pe loc.

Există lucruri pe care un bărbat n-ar trebui să le facă. Dacă, totuși, le face, n-ar trebui niciodată să vorbească despre ele. Acesta NU este unul din acele lucruri. Este povestea vopsitului deck-ului.

Vopsitul cere răbdare, cere meticulozitate, cere atenție… mă opresc din enumerare pentru că nu vreau sa-mi dezvălui chiar toate lipsurile. Am evitat şi am tot evitat dar totuși, după 8 ani, deckul meu avea o nevoie acută de un strat nou de vopsea. Anul trecut am înlocuit scara al carei lemn putrezise si noua scara, nevopsită, își cerea și ea dreptul la armonie cu deckul bej.
Tradițional, partea de vopsea era responsabilitatea fostei mele soții. Cum însă suntem despărțiți de 5 ani și nu mi-a trecut prin minte nici o metoda s-o păcălesc ca să-mi vopsească deck-ul (da, știu ce vreți să spuneți; din nefericire promisiunile de lap-dance o lasă complet rece, pentru motive ce-mi rămân necunoscute; da – eram gata să-mi vând trupul… până la urmă îl voi vinde ştiinţei) am decis că e o treabă de care va trebui să mă ocup singur. M-am montat spiritual, mi-am dat câteva palme în fața oglinzii urlând: „Cine vopsește astăzi deck-ul?! Cine? CINE? EUUUUUUU! Așa este: Andi vopsește deck-ul! DAAAA, ANDI E CEL CARE VOPSEȘTE DECK-ul!”… și m-am pornit spre locul fără speranță (dar incredibil de ieftin): WalMart. De obicei nu-mi cumpăr vopseaua de la WalMart dar de data aceasta zărisem pe raft un pistol de vopsit cu numai 25$. In toate celelalte magazine, același dispozitiv era 90-120. De unde să știu eu? Poate ca WalMart a reușit, în sfârșit să convingă niște găini să asambleze pistoale de vopsit și le plătesc în grăunțe sau cu bonduri de la Trezoreria Greciei.

Duminica, în jurul prânzului este momentul cel mai potrivit să fii la WalMart. Alături de alți leneși, te poți bucura de spectacolul lumii, poți călca pe ștaifuri lumea fără să ai parte de proteste, poți fi călcat de foste balerine transformate de o maternitate precoce în ambițioase balene albe. Miracolul WalMart-ului duminica este peren, un cadou dăruit cu generozitate lumii. M-am strecurat printre familiile care se relaxau, se certau, campau printre rafturi cu senzația unui martor privilegiat la spectacolul Babilonului. Ajuns la secțiunea de vopseluri și culori am avut norocul de a fi servit de un angajat proaspăt. Inocența lui, naivitatea și străduința de a-mi intra în voie m-au cucerit și am zâmbit nostalgic. Cum să nu fiu nostalgic? Îmi amintea de timpurile când eram ca el: tânăr și prost. Iar la prețul de 9.85$/ora nu poți găsi inocență mai ieftină – încă un loc unde WalMart-ul a spart piaţa.

M-am decis destul de repede pentru un White Maccadamia (care, jur, e un bej deschis… cel puțin pentru un bărbat normal, pentru o femeie e posibil, chiar probabil să fie White Maccadamia) și pentru ușa de la intrare (un alt proiect viitor) un Midnight Blue (n-am deloc convingerea că e nuanța corectă dar părții mele feminine i s-a părut un nume romantic și ca să scap de gura ei am lasat-o să aleagă ea). După numai 12 minute și tânărul angajat s-a decis să se oprească din sfaturile inepte pe care le dădea unei familii de ruși și să mă ajute. Pentru că se mișca prea repede, o angajată în vârstă l-a făcut să poposească pentru a audia, alături de mine, importanța curățării locului de muncă. Scena „cosorului lui Moceanu” a căpătat viață în fața ochilor mei. „… pentru că dacă nu cureți aici, apoi vei așeza o cutie de vopsea aici și când clientul o ia, vopseaua prinsă pe fundul cutiei îi va murdări hainele”. Am răsuflat ușurat când tânărul, student la colegiu (după cum mi-a destăinuit bătrâna mai târziu), a dat din cap edificat și satisfăcut, îndepărtând pericolul repetării care, după cum se ştie, este mama învăţăturii (mama ei, azi şi mâine!). Pe dată (aceeași zi), tânărul s-a apucat să-mi pregătească vopseaua, amestecând-o  intenționat pe ciclul lung ca să-mi ofere ocazia de a cădea în mrejele WalMart-ului. Și în mreje am căzut. De degetele mele plictisite s-au mai lipit 2 cutii de becuri, pistolul de vopsit, niște pensule (aveam dar nu poți avea niciodată destule pensule). După nițică gândire, am pus înapoi bateria de mașină, leagănul de copil și cele alte 3-4 obiecte care mi-ar fi fost folositoare „în caz că” (în acel caz sunt pregătit să sparg geamul).

Doar două ore mai târziu, supraviețuitor al traficului care includea mulți pensionari inca rătăciți mental pe câmpurile de bătălie ale Coreii, eram din nou în garajul meu citind instrucțiunile de folosire ale pistolului de vopsit. Deci – trebuie măsurată fluiditatea vopselii. Cum? Simplu! Ai o cutioară de plastic cu o gaură dedesubt, o umpli cu vopsea și numeri secundele… cele care au trecut de ultima oară când ai avut un eveniment fericit în viața ta. La mine măsurătoarea aceasta era f. lungă așa c-am adăugat apă în vopsea, s-o subțiez (mie așa îmi plac – mai subțiri… dar pot fi convins să dau o șansă și celor mai puțin subțiri pentru că, indiferent ce spun unii, eu mi-s liberal). După ce subțierea s-a făcut și containerul se golea în 24-28 secunde, am început să mă întreb despre poziție. Poziția pistolului! Orificiul de ieșire trebuia poziționat perpendicular pe suprafața de vopsit. Are sens, DAR… toate pozele indicau poziția suprafeței de vopsit perpendiculară. Cum să ridic scândurile de vopsit la verticală? Am decis că e un amănunt nesemnificativ şi orizontalul serveşte la fel de bine ca şi verticalul. Încet am cărat tot ce-mi trebuia în spatele casei. Cu graba și nerăbdarea ștrengărească cu care un bărbat se pregătește de vopsit, am amestecat vopseaua, am umplut pistolul, l-am conectat la priză şi, pentru că nici un vecin nu se arăta interesat de ce făceam acolo (caz în care eram hotărât să joc un „Tom Sawyer la vopsit”) am purces la treabă…

Intermezzo… aici o (un?) muzak (muzică de lift) vă acordă timpul să faceţi pipi, să vă faceţi un sandwich – după ce v-aţi spălat pe mâini, bineînţeles, să vă sunaţi soţia/soţul şi să înştiinţaţi că întârziaţi la serviciu pentru ca boul de şef iar v-a trasat o sarcină urgentă… gata? ok! Intermezzo

Unii ar spune că operaţiunea „Bej la înălţime” a fost un eşec. Dar eu îi intreb, pe aceşti critici cărora le voi trece numele sub tăcere: oare este cinstit să judeci un amator după aceleaşi reguli ca şi un profesionist? Da, perfecţiunea a ocolit intreprinderea mea dar numai cine e perfect şi fără de greşeală să ridice piatra (şi apoi s-o pună înapoi, cătinel, că oameni suntem, ce dracu’?!). Da, e drept, vopseaua s-a separat de culoare şi galbenul din ea s-a adunat în pete ruginii, dar restul a rămas mai alb, mai pur. E drept că am aflat că e important poziţia de verticalitate a aparatului dar când am aflat asta, am trecut de la vopsitul duşumelelor la vopsitul zăbrelelor, care erau verticale. Şi este oare o crimă să crezi, în mod greşit, că BBQ-ul, aflat în curte, e suficient de îndepărtat ca vopseaua stropită de pistol să nu-l atingă. Cu această ocazie am aflat că pistolul meu e foarte puternic – o calitate importanta pentru instrumentul unui bărbat, he-he-he – cât despre BBQ-ul acum are un aer fantezi cu care multe saloane de artă s-ar mândri.

Nu mai plângeţi atât pisica vecinilor – va fi recunoscută dupa mieunat sau după medalion. Cât despre viţa de vie, cred că o plantă bej, alta decit maccadamia, e semn de MARE originalitate. Nu mai vorbesc despre latex care, sunt convins, o va ţine încă şi mai vie decât era. Da, evident că acei cârcotaşi nu vor uita să pomenească de mobila de deck, uitată dedesubt. Da, mea culpa, recunosc, era mai bine ca scaunele negre să nu primească acele jerbe de vopsea, dar cu un spray negru, se repară.

Notă pentru mine însumi: nu vopsi scaunele de deck pentru că apoi va trebui să revopseşti deckul ca să acoperi stropii negri şi intri într-un cerc vicios.

Per ansamblu, eu sunt mulţumit. Am terminat treaba în maxim 1h – aceeaşi treabă care, în 2004, ne-a luat – mie şi fostei – zi de vară până-n seară. De patru zile retuşez, dar asta – mie aşa mi se pare normal – nu se ţine la socoteală. Degetele la picioare se vor retuşa şi ele, o scurtă frecare cu piatra ponce (încă una, ca ultima n-a ţinut – din vina mea, că sunt un fătălău şi m-am oprit când am văzut sânge) şi dacă nu îşi revin, vor arăta totuşi bine lângă BBQ-ul meu.


 

No Comments

Post a Comment