Cam toate relațiile se prăbușesc în ceartă, în reproșuri. Atmosfera e încărcată, vorbele plesnesc peste față. E ca o alunecare de noroi. Dar timpul trece, potolește (sau ar trebui să potolească emoțiile), memoria noastră selectivă spală lucrurile și, dacă avem un grăunte de creier și control asupra orgoliului personal, ajungem să acceptăm propria contribuție la dezastrul emoțional, să vedem cauzele independente de voința celor doi care au dus la destrămare. Ajunși în acest punct, o dată speranțele ucise și amintirile curățate de negativ, putem revizita cu nostalgie toate momentele luminoase ale relației… Ajunși în acest punct, putem, și mi se pare necesar, să ne luam rămas bun de la fostul partener/fosta parteneră.
Ce sens are? Doi foști străini care s-au cunoscut și s-au iubit o vreme, după care au redevenit străini. Nu știu exact ce sens are. Poate că pe mine mă ajută să fac pace cu tot ce s-a întâmplat, curăță complet acele memorii dragi, poate că ușurează pe celălalt, reafirmând faptul că nu e vina nimănui, că lucruri rele se întâmplă și uneori (adeseori?) izvorăsc din cele mai bune intenții. Fără aceste cuvinte de alinare, fără acest epilog pe măsura iubirii pe care cei doi au împărțit-o, îmi vine greu să recuperez părțile bune, îmi vine greu să fac pace și să merg mai departe liber. Amintirile plăcute se vor poticni (la mine o fac) întotdeauna în frustrarea tăcerii celuilalt.
Când o relație moare, dacă a fost ceva semnificativ, merită o ceremonie de îngropare. Am încercat să ofer această ceremonie și, mai rar, acest gest mi-a fost întors. În celelalte cazuri, mortul a rămas pe deasupra și continuă să pută mai mult decât ar fi cazul, până soarele unei noi relații îi albește oasele.
No Comments