Fericirea este un fluture care, urmărit, rămâne dincolo de atingerea ta dar care poate, dacă te liniștești, va pogorâ pe tine.” spunea Nathaniel Hawthorne. Este un citat în care cred dar care vorbește de o atitudine care-mi este dincolo de fire. Îmi spun „Așa este dar… dar eu nu pot. Eu îmi pregătesc fericirea.” Și mă zbat, analizez, forțez și aceasta îmi dă senzația de bine: aceea că MERIT fericirea și că, în acest fel fericirea mă va găsi mai ușor. Este însă doar o senzație!

Am presărat relatarea cu pozele de la întoarcere, alandala, fără plan sau ordine, așa cum îi șade bine unui moment spontan, pe care nu l-am pregătit, care doar mi s-a oferit.

SilverLake1

Apus de soare intr-o parcare de linga Silver Lake

Vineri m-am urcat în mașină pregătit să deschid un weekend interesant și plăcut. Urma ca, împreună cu Gabriel, să-i vizităm pe Alfred și Carmen și Flavia, la Toronto. O schimbare de atmosferă, o mini-vacanță încărcată de promisiuni: conversații aprinse pentru cei adulți, împărtășirea pasiunilor comune pentru cei mici, o vizită la Canada’s Wonderland pregătită de gazde. Prea puțin știam că voi întâlni fericirea. „Ce s-a întâmplat?”  naște întrebarea un cuvânt atât de mare cum este FE-RI-CI-REA. Ce să se întâmple?! Nimic atât de special precum ați putea crede. Ca într-o rețetă culinară în care nu pui nici un ingredient exotic dar în care combinația se potrivește la țanc, weekendul meu s-a transformat într-o pată de culoare într-o viață când prea agitată, când prea egală.

L-am ridicat pe Gabriel de lângă școala lui și curând alunecam pe autostrada 7 spre sud-vest, o stradă pompos denumită „autostradă” când, pentru majoritatea drumului prezintă numai câte o bandă pe sens. Soarele ne mângâia cu o căldură plăcută – termometrul din bord arăta un 26, dj-ul de la radio ne amintea că e începutul de weekend, repetând obsesiv TGIF. După Carleton Place, drumul lat, drept, rapid, sigur și impersonal s-a transformat în acea șerpuire cunoscută, printre margini de pădure, prin localități minuscule, uneori reprezentate doar de câte o biserică împrejmuită de câteva case. Ne-am adâncit tot mai mult în ținutul Lanark, și drumul a devenit din ce în ce mai pitoresc. Canada este o țară unde primăvara și acum vara explodează literalmente, ca o răzbunare pentru lunile cenușii și reci. Pădurile de foioase se amestecau cu cele de pini. Drumul tăiat prin piatra unor dealuri blânde, de-a lungul lacurilor în care apa se drăgostea cu soarele. Dincolo de lacuri începea mlaștina, pe care accepțiunea cuvântului o nedreptățește, întinderi de ape prinse între copaci, presărate de nuferi mici și gălbui cu stufăriș din care, din când în când, se ridică o egretă sau alte păsări de apă.

Am schimbat radioul fâșâitor pe o listă eclectică de melodii numită, fără originalitate „Easy” :

Al JarreauChicago, Hall & Oates, Earth/Wind&Fire, Gino Vanelli, Gloria Estefan, Neil Sedaka, Norah Jones, Patricia Kaas… Gabriel, după ce făcuse față cu brio anchetei despre ziua sa de școală, era tăcut. Nu că altfel ar fi un mare vorbitor. Mi-am amintit când era micuț, cum tăcerile lui mă duceau cu gândul că e adormit în poziția „Ghiocelul” și descopeream, întorcându-mă, cu ochii mari ca niște ceaune. Muzică, soare, păduri și ape înșirate de-a lungul unui drum ondulat, un cer senin căruia câțiva nori îi dădeau definiție și – mai  ales – Gabriel alături de mine. Ingrediente banale se amestecau și… eram fericit. Calm, cald, pe dinăuntru, nu fericirea-șoc a unui milion de dolari… ci cea adâncă, pe care, deși știi că va trece – ca toate celelalte – este perenă. Te învăluie fără s-o simți și, brusc, te pune la pace cu tot ce-a fost înainte și deosebit de încrezător în tot ce urmează să mai fie.

Silver Lake 2

Umbrele noastre… zimbete invizibile

Am poposit la un stop de pe autostradă la un Tim Hortons și acolo am luat un ice-cappucino. E o tradiție de-a noastră, de-a mea și a lui Gabriel, acest ice-cappucino. Este o bomba de calorii (cca 260 pt unul mediu) dar senzația de apropiere de fiul meu pe care acest tabiet mi-o dă merită din plin cele 45 de minute de sală pe care băutura o cere. Pe Gabriel aceste tabieturi și constanțe îl fac fericit – o simt, nu mi-o mărturisește, nu în cuvinte; eu sunt fericit pentru că el este fericit.

Cei 400 de km ai deplasării au dispărut mai repede decât mi-aș fi dorit. Am fost trist dar și bucuros pentru că, asemeni unui copil răzgâiat, învăț – greu, dar învăț – că lucruri bune trebuie să se termine pentru a face loc altor evenimente, poate încă și mai bune.

[VA URMA]