What’s love got to do with it?!

Nu este o postare despre iubire, nu este despre melodia lui Tina Turner, este pur și simplu un avertisment că unele decizii ar trebui luate la rece, fără emoții pentru că mintea știe mai bine decât inima ce ne trebuie.

Am istovit parcurgând postările/articolele/emisiunile despre Roșia Montana sau despre cățeii ce vor fi schingiuiți. Am întâlnit ici și colo o umbră de rațiune, în rest o avalanșă de bune intenții adunate în discursuri patetice, în puncte de vedere extremiste, definitive, care înăbușă în scutece dialogul. Rațiunea nu pare să aibă nici o putere în fața argumentelor viscerale, poeziilor înălțătoare și apelurilor sfâșietoare.

Deși nu pun mare preț pe omul politic Ponta, el s-a împiedicat de ceea ce eu consider a fi un adevăr: putem și, uneori, ar trebui să fim duali (folosesc “împiedicat” pentru că altfel ar trebui să-i confer calități pe care nu cred că  le are). Ce simțim noi, deși important, n-ar trebui să ne întunece rațiunea, nu atunci când vorbim de soarta, pe termen lung a unei națiuni sau când vorbim de problemele administrative importante ale marilor concentrații urbane. O țară sau un oraș mare nu se conduce cu inima, ci numai și numai cu creierul, cu o luciditate compasivă care încearcă soluții de compromis, maximizând beneficiile și minimizând impactul negativ.

Ce legătură are ce simt față de ce aș face în situația Roșiei Montana, a gazurilor de șist de la Vaslui sau a câinilor vagabonzi?! Nici una. Iubesc natura și adeseori privesc siderat cum o distrugem pentru ca să ne punem televizoare în fiecare dintre cele 3-4…36 de camere pe care le avem, pentru a ne schimba mașina la fiecare 5-6 ani. Pe de altă parte nu am aroganța de a mă considera parte a soluției ci numai parte a problemei. Nu mai am privilegiul ignoranței celor care proclamă că beneficiile financiare din Roșia Montana ar putea fi suplinite cu turism sau cu vânzări de linguri de lemn. Le privesc cu privirea rece a unui bisturiu.

Roșia Montana: România și, mai ales, românii au nevoie de slujbe. Avem o nevoie acută de investiții străine care să genereze profit (da, un cuvânt la fel de urât pe cât de iubiți sunt banii în buzunarele noastre). Că e Gabriel Resources, Goldcorp, Newmont sau altcineva, cât timp respectă legea și își plătesc impozitele, ar trebui să fie bineveniți, curtați, rugați să vină. E prea puțin 6%?! E în linie cu ce “drepturi de minerale” se plătesc în lume. La aceasta se adaugă 20-25% impozit pe profit pentru TOT ce extrag (da, chiar și metalele rare), plus salarii, plus dări la stat care în RO și UE sunt ridicol de mari, TVA pe tot ce importă sau achiziționează aici.

Urăsc gândul că munți întregi vor fi devastați și că riscăm poluare?! Puteți fi siguri că urăsc. Dar, la fel cum urăsc (emoție) acest lucru, înțeleg (luciditate), că guvernele tipăresc bani, că subvenționează cu lașitate bugete tot mai mari, tot mai risipitoare și că fără aceste investiții, România se va scufunda și mulți dintre cei care manifestează nu-și vor vedea salariile, pensiile care vin de la aceste bugete umflate peste măsură. La fel înțeleg că miliarde de euro nu se creează cu vise, cu inorogi și jucând bucolic și corect. Înțeleg că subvențiile IMF si ECB – cu acei bani tipăriți – nu ne pot ajuta la nesfârșit. Înțeleg că 122 mld EU (PIB RO) nu pot fi făcuți din vânzarea de felicitări.

Urăsc faptul că noi, românii, ne-am măcelărit industria și am luat credite pentru a subvenționa lenea și guverne locale/regionale/centrale atât de supradimensionate ca se aseamănă cu un balon cu heliu intrat în stratosferă, dar asta este situația și bunele intenții nu o vor schimba. Lozincile “Nu ne vindem țara” ne-a redus economia la “industria de tarabă” și cu așa ceva nu e posibil de susținut un stat modern european, niveluri decente de venit și, mai ales, programele sociale balonate care încep să fâsâie.

Gazurile de șist de la Vaslui: Nu, nu sunt plătit de Chevron. Nu mă interesează cine le exploatează cât timp, asemeni Roșiei Montana, acestea sunt exploatate. Nici o națiune nu poate fi puternică fără o politică energetică solidă. Nici o națiune nu are și nu va avea industrii serioase, producătoare de venit cât timp are un preț pe kW de +30c. Dezastru ecologic?! Posibilitate. Dezastru uman, sărăcie, disperare în zona Vaslui, preț prohibitiv care duc la pierdere de bani pentru industriile energofage și le împing la a părăsi România?! Certitudine.

Tot luciditatea îmi spune că aceste împotriviri aberante, acest NU ne-negociabil, spus investitorilor serioși din străinătate va fi plătit. Știu că România este o țară complet neatractivă din punctul de vedere a investițiilor: taxe cumplite (completul de taxe, nu doar cele pe profit), corupție maximă (în Vest există legislație care pedepsește chiar și în cazul dării de șpagă în alte țări), infrastructură învechită, energie (benzină, electricitate) scumpă. Tot ce mai lipsește este și această rejecție lipsită de argumente concrete, rejecție în bloc, ca să ne pună în capul listei de țări în care nu se poate face business. Și atunci?! Și atunci, singurii investitori rămân capitaliștii de tinichea ai fostei Securități, cei care nu concep să plătească taxe, cei care dau salariile când le tună, acele lepre pentru care al 6-lea Mercedes SLK are prioritate în fața corectitudinii.

Mi-aș dori ca aceste companii străine să vină aici din dragoste pentru români și să distribuie tot profitul lor celor în nevoie… dar luciditatea îmi spune că vor veni aici numai dacă îi momim cu ceva mai bun decât îi momesc alte guverne, cu un profit solid (din care nici nu concep sa nu dea taxe statului român).

Câinii vagabonzi: Îmi plac cățeii. De mic mi-au plăcut. M-am umplut de purici adesea jucându-mă cu câinii de la gunoi, ba chiar o dată am luat și viermi intestinali de la ei. Dar ce legătură are ce simt cu ceea ce trebuie să facem?! Eutanasia animalelor de companie nedorite este o procedura acceptată PRETUTINDENI în lume. Controlul populațiilor animaliere de către guvern este un lucru uzual, mai ales când există un risc probat asupra oamenilor. Nu este, așa cum mi-a insinuat cineva, o acțiune reminescentă de lagărele naziste. Problema nu este “iubești animalele” sau “iubești copiii” – îi putem iubi pe toți, dar pe “ai noștri” îi iubim mai mult și, ca administratori, trebuie să facem o alegere a celui mai mic rău.

Inimă sau creier?! Inima unde trebuie și unde se poate, creierul unde este musai. Nu am încredere în cineva care conduce o țară sau un oraș cu inima.


 

No Comments

Post a Comment