Marea Amorțeală

Toamna si-a așternut pătura de frunze moarte, fructe putrezite, castane căzute, peste natură. Marea Amorțeală se așterne peste pământ pas cu pas. E frumoasă toamna, frumoasă și tristă. Este, dacă doriți, imaginea unui „ce-ar fi putut fi”. Plină de nostalgii, de regrete pentru acele zile de primăvară sau vară pe care le-am irosit privind un film idiotic sau tocând ore întregi prostii despre politică și lucruri mici. Ne-am dori să întoarcem timpul înapoi, s-o luăm de la început, în același timp îndoindu-ne de capacitatea noastră de a face ceva diferit. Ne convingem că n-am fi putut face nimic diferit, pentru că asta a fost voia Domnului, la fel cum frunzele moarte sunt.

Toamna este 40-ul naturii. Cel puțin toamna timpurie. La capătul lui august, unii dintre noi își imaginează c-ar mai putea aduna încă o recoltă. Poate că e posibil dar trebuie să fim adunați, să facem totul rapid, eficient. De obicei, ne așezăm pe prispă și zacem acolo, rupți de îndoieli. Sub ploaia de frunze și amintiri, udați de burniță sau mângâiați de un soare slab ne întrebăm dacă se merită, dacă e posibil, dacă nu-i mai bine să așteptăm ca să vedem cum se prezintă vremea. Când și dacă ne decidem, în cele din urmă să o facem, e mult prea târziu. E timpul culesului ultimelor struguri, cei acoperiți de brumă, dulci dar neproductivi. Ne întristăm, ne mâniem și dăm vina pe toamnă, pe tumba continuă a vieții și a morții.

Ce-ar fi putut fi?! Orice. Numai dacă am fi dorit-o și dacă am fi făcut ce trebuia. Intrăm în iarnă cu dezamăgire în suflet, gândindu-ne că primăvara următoare vom face ceva diferit și toamna ne va găsi cu hambarul plin, și o vom admira zâmbitori alături de cineva, iar prin iarnă vom trece fără să ne pese, alături de același cineva, lângă un foc cald al unor butuci trosnitori. Păcăleală. E clar că primăvara și vara următoare o vom trăi cu aceeași indiferență cu care ne trăiam zilele la 18-20 de ani, pentru că oamenii fac ceea ce oamenii simt, nu ceea ce le face bine. Ciclul se repetă. N-ar fi atât de rău dacă n-ar veni și momentul în care întâi primăverile și apoi verile ni s-ar termina. Atunci nu ne rămâne altceva de făcut decât să zăbovim într-o toamnă urmată de iarnă, urmată de toamnă, urmată de iarnă; o toamnă plină de regrete despre lucrurile pe care nu le-am realizat. Vom asculta Nicu Alifantis și ale lui Emoții de toamnă și ne vom întreba „De ce?” – ca și cum ar fi un mare mister. Și, de ciudă, ca să putem supraviețui prostiei noastre, vom blama primăvara pentru că-i schimbătoare, cu noroi și ploi iritante; vom blama vara, cu arșițele ei și potoapele care ne inundă strada pașnică. Da, toamna  e cea mai bună, e domoale, e visătoare, e caldă uneori și blajină iar când plouă, deși plouă îndelungat, domolirea ploii ne lasă chiloții uscați.

Evident, în cele din urmă, ciclul va deveni iarnă-iarnă și atunci, tot evident, iarna va fi cel mai bun loc de pe lume. Iar dacă suntem convinși, ridicăm din umeri și mormăim ceva despre voia Domnului, imaginându-ne că suntem atât de înțelepți c-o putem cunoaște.

Pentru mine, toamna și iarna sunt neplăcute și le scurtez cât pot. Nu vreau și nu pot să stau pe o verandă și să-mi amestec lacrimile cu ploaia mocănească. Încerc să-i aduc și pe ceilalți, pe cei la care țin, alături de mine, în primăvară. Mă zbat și, nediplomat, fără răbdare, încerc să-i smulg din Marea Amorțeală,  să le amintesc cum era nu foarte demult. Uneori – rareori – reușesc, dar până s-au urnit, eu sunt deja în toamnă și primăvara lor îmi pare fără credință, fără pasiune, fără elan. Fie că vreau, fie că nu, trebuie să merg înainte, să trec prin neplăcuta iarnă și să renasc. De ce renasc?! De aia. Ca un copac netot, înfloresc în plina toamnă a celorlalți și florile mi se scutură fără să mai dea rod. Poate că e doar o falsă primăvară/vară, ceea ce în Canada se numește Vara Indiană și pe care Joe Dassin o cânta.


 

No Comments

Post a Comment