O statuie

Deseori simțurile funcționează în gol. Vedem, auzim, gustăm, atingem – absolut în gol, pentru că mintea nu prelucrează nimic din ce cunoaștem. Vorbim unii cu alții și totuși comunicăm atât de rar, nu ne transmitem informațiile importante. Clefăim la o mâncare și gustul ei se pierde în neant – poate pentru că mâncăm fără să ne fie foame, poate pentru că ne este prea foame dar cel mai adesea pentru că suntem grăbiți. Privim prin lucruri și oameni ca printr-o pânză străvezie.62946863

Priveam ieri statuia din fața corpului B al Universității. O știu pentru că acea zonă îmi este cunoscută din copilărie. Prin acele parcuri mă plimbam cu bicicleta așteptând ca mama mea să termine slujba și tatăl meu să ne conducă acasă. Tăiam păpădii cu săbiuțe improvizate, imaginându-mi că sunt dușmani făceam prăpăd printre ele. Culegeam corcodușe din copacii din parcuri, cutreieram podurile Universității. Ce voiam să spun, în modul meu logoreic, este că statuia îmi e foarte familiară. Și totuși, abia acum, după mai bine de 35 de ani de când am întâlnit-o, am privit-o cu adevărat.

Până ieri am crezut că e o statuie veselă – un bărbat și o femeie dansând. Să danseze, să fie ei sănătoși! E plin universul de așa numite opere de artă care nu spun nimic și care, mai onest, nici nu pretind că spun ceva. Și artiștii cu talent tehnic dar fără nici un mesaj de transmis trebuie să mănânce. Ieri însă am realizat că dansul se terminase. Un bărbat și o femeie în cădere. Poate c-au dansat. Poate că, în mintea și în viața artistului, cei doi erau cândva alături. Au alunecat departe unul de celălalt, s-au ținut de mână cât au putut dar forța centrifugă – a dansului, a anilor, a vieții însăși – i-a tot distanțat. În cele din urmă au slăbit strângerea de mână și-au început să cadă. Măcar de s-ar putea ajunge, măcar de ar avea vreo șansă să se prindă din nou de mână și totul ar fi bine. Dar forța gravitației i-a dus prea departe unul de altul, mâinile lor nu se mai pot atinge. Căderea e inevitabilă. Ea a căzut mai repede – e mai sensibilă sau poate pentru că pur și simplu ea a fost cea care a dat drumul strângerii. El, mai greu. N-are atâta imaginație care să-l tragă la pământ sau poate că inerția îl face să rămână în aer o clipă mai mult… dar va cădea cu siguranță. Chipurile le sunt sobre, împăcate. Nu pot înțelege cum pot fi atât de împăcați cu ceea ce se întâmplă?!  Poate că nu și-au dat seama, încă, de ce li se întâmplă. Poate sunt amorțiți. Poate nu mai au putere.

parccorpb

Și nu mai este nimic ce i-ar putea împiedica să-și dea drumul, ceva ca ei să se țină strâns, să nu se mai rotească atât de repede în dansul vieții. S-au desprins și vor da cu capul, cu coapsele, coastele, pieptul, cu inima, de pământ.

Mi-e dor după timpul când priveam statuia fără s-o văd.

Notă: Mi s-a transmis ca numele grupului statuar esteTinerețeși că a fost creat de Marcel Guguianu (n.1922-d.2012).


 

1 Comment

  • andi

    September 30, 2013 at 7:37 am Reply

    Reflectam la “intențiile autorului”, reflectate în titlu. Deși e posibil ca viziunea mea să fie strâmbă, e posibil și ca autoritațile comuniste ale vremii să-l fi convins c-o redenumească: pesimismul nu era permis într-o epocă de “aur”. Mă obsedează totuși că a ales ca protagoniștii să cadă. Celelalte “dansuri” și îmbrățișări ale lui îi unește, în vreme ce aici poziția îi dezbină. Oricum ar fi, e meritoriu ca opera lui lasă loc de interpretări diverse.

Post a Comment