Când eram cât pe ce să mor

Ca un om bătrân ce sunt mă încălzesc adesea cu povești din trecut. Pe de altă parte, ca un om tânăr ce sunt, mă laud cu nebuniile tinereții și sper să le repet într-o altă formă. Am adunat un set de tâmpenii amuzante – cel puțin așa mă asigură reacția prietenilor, deși e posibil ca ei să se hlizească numai la excitarea cu care povestesc aceste istorioare.  
În ciuda riscului de deces intrinsec unor pățanii, nu cred că sunt povești despre moarte, ci despre viață, despre prea multă viață. “Viața trăită din plin implică riscul unui deces timpuriu“.

Vacanța de iarnă

Era în iarna lui 1987 spre 1988. Picasem la  examenul treptei a II-a de liceu și mă văzusem transferat la un liceu slăbuț, cu un nume intelectual înșelător – Garabet Ibrăileanu. Cineva reușise să convingă autoritățile de Partid și de stat că Ibrăileanu fusese un frezor sau sudor fruntaș – altfel nu-mi imaginez de ce ar fi dat acest nume unui liceu industrial. Mă ajustasem noii situații și – cu ajutorul părinților mei care au știut întotdeauna cum să mă ajute să trec prin momente grele – găndului că sunt predestinat minei sau curățatului grajdului. Săracii, îmi spuneau că nu știu de ce se străduiesc. Eu, nici atât. Îmi acceptam destinul dar inima mea rămăsese cu colectivul minunat de colegi de la Negruzzi. Cu mare parte din ei fusesem coleg încă dintr-a-ntâia, cu alții dintr-a cincea.

Anul precedent, cel al 10-lea fusese cel mai tulbure al educației mele dar minunat din punctual de vedere al sudării prieteniilor.  Convins, încă de la treapta precedentă, că genialitatea îmi poate asigura succesul în lipsa efortului, îmi petrecusem zilele și nopțile prin crâșme, chiulind,  scriind poezii și gagicărind. .

Foștii mei colegi își cumpăraseră bilete pentru Revelion la Vatra Dornei. M-am decis să mă alătur petrecerii.  Eram prea vesel și surexcitat ca să le observ reticența la auzul deciziei mele. Mai întâi, însă, trebuia să-mi întâlnesc aleasa inimii, pe Loredana din Bacău (a nu fi confundată cu cea din Iași sau din Botoșani, fete mai puțin înzestrate). Era musai să răspund romantismului cu care mă copleșise. Oh, ce timpuri – scrisori pe care așteptarea le făcea mai minunate decât erau. Îmi amintesc sensibilitatea cu care m-a înștiințat că „liliecii au înflorit”. Imaginea era tot atât de plastică pe cât de elastică mi-o imaginam pe Loredana. Parcă vedeam animalele înaripate ieșind la vremea apusului, încărcate de flori, atârnînd cu micuțele  lor gheare de streașina sau turlele unei biserici, poate chiar de părul unei anumite domnițe (ca s-o pedepsească pentru ignoranța cu care folosea acest plural).

Era o misiune grea să-i conving pe ai mei la o asemenea cheltuială. Poate și pentru că erau strâmtorați de amenda pe care o plătiseră ca să-mi închidă dosarul penal. DA, SIGUR, v-ați și pus pe judecat! Cine v-a numit pe locul lui Judge Dred? Nu negați, o simt c-o faceți deși nu știți faptele. Nu făcusem nimic altceva decât că încercasem să vând casetofonul Sanyo – achiziționat moral (dar fără acte) de la un student străin – pentru a-mi cumpăra un magnetofon Kashtan. Cumpărătorul, un individ trecut de prima tinerețe, purtând o bască, palton ponosit și pantofi scâlciați, nu era nimeni altul decât „Căpitanul Dumitrescu, Poliția Municipiului”. În loc să fiu lăudat – la o adică schimbam marfa capitalist-decadentă pe marfă produsă de oamenii muncii din URSS – căpitanul Dumitrescu a decis să mă supună unei percheziții. Confruntat cu acest prospect, am încercat să ascund briceagul într-o mânecă a gecii dar aceasta era prea strânsă și am fost zărit, dezarmat  și încătușat. Interogatoriul care a urmat a fost piperat de întrebările directe ale polițistului și de răspunsurile mele nu mai puțin directe. Oftând, investigatorul mi-a explicat că de-aș fi spus că am briceagul pentru a deschide cutii de conservă, ar fi putut să treacă portul armei albe cu vederea. „Aha, mi-am spus eu, deci cu Poliția e la fel ca și cu părinții: adevărul nu aduce nimic bun”. Atunci mi-am jurat că nu voi mai spune adevărul. Și, bineînțeles, mi-am încălcat jurământul în aceeași clipă – spuneam adevărul că nu voi mai spune adevărul. Era un lucru imposibil. Când vine timpul să mint, un spirit cavaleresc deprins probabil din cărțile blestematului de Dumas sau a boului de Walter Scott mă împiedică s-o fac. Lovesc cu armele adevărulului, cinstei și corectitudinii în tot: în relații romantice, de serviciu, în familie și, mai ales, în mine însumi. 

Da, a fost dificil să-i conving pe ai mei să-mi mai avanseze 1000 de lei. Taică-meu îmi sugera să obțin jumătate de amenda de 2100 înapoi de la căpitanul Dumitrescu dar, de la orele de Economie Politică, învățasem că Statul este un soi ciudat de Robin Hood care ia de la toți și nu dă înapoi la nimeni. Se pare totuși că, în cabinetul guvernului Valachi, în spatele ușii închise (de la dormitor) se adoptase o amnistie pentru cei certați cu legea, și mi s-au dat fondurile necesare.

Am pornit deci spre Bacău, spre dulcea Loredana. Taică-meu îmi pusese o pilă pentru a putea lua o cameră la hotel (lucru nepermis pentru minori, chiar și pentru cei cu fonduri). Camera mea, bani, o fată frumoasă – ce altceva-i mai trebuie unui tânăr de 17 ani ca să fie fericit. Ei, bine, vă spun eu ce-i trebuie: FISĂ!!! Eu nu aveam fisă și, dacă o aveam, n-a căzut la timpul potrivit. Loredana a venit la mine la hotel, unde o așteptam tolănit pe pat, sorbindu-mi lichiorul de mentă, ca un soi de Bond estic, Ionuț Bond. Nimeni nu mă întrebase „shaken or stirred” la bar dar nu mă puteam plânge: nici nu-mi ceruseră să fac dovada majoratului. Am vorbit cu Loredana, i-am declarat iubirea mea, s-a întins lângă mine și ne-am sărutat. Am implorat-o să vină diseară la hotel, ca să avem o noapte pe cinste. Ea îmi explica faptul că tatăl ei este aspru și nu poate ieși după ora 8 pm din casă. Eu, intrat în tunel, turmentat de imaginea – musai romantică – a împreunării noastre, insistam s-o conving că-l poate păcăli pe taică-su. Ea revenea„nu se poate, nu și nu… dar acum sunt aici”. Da, era atunci acolo, eram singuri, aveam toată camera pentru noi, vreo 2 ore…. dar ce folos?! Eu nu aveam fisă sau era blocată undeva în țeasta mea de tâmpit. Ea insista „ACUM SUNT AICI” dar nici cuvintele ei și nici săruturile pasionante nu deblocau fisa de 25 de bani din mintea mea. Abia la vreo oră după ce plecase – ca să fie, ca o fată cuminte, acasă înainte de ora 8 PM – meditând la situație, am izbucnit într-un „Ahhhhhhhhhhhh, asta încerca ea să-mi spună”. Ofuscat de propria-mi stupiditate, mi-am petrecut seara cu un joc constant în acele vremuri, dar drag mie și acum, pe care tandru-l intitulasem „Să lovim cu pumnii bilele până se albăstresc” (cu pumnii, pentru că teslă nu aveam). 

A doua zi ea nu s-a mai putut elibera iar eu am părăsit Bacăul la fel de feciorelnic cum venisem, privind cu jale la pozele Loredanei , oftând cu jale și dor în așteptarea primăverii… acel anotimp minunat, magic în care liliecii înfloresc.

VA URMA

No Comments

Post a Comment