Când eram cât pe ce să mor

Ca un om bătrân ce sunt mă încălzesc adesea cu povești din trecut. Ca un om tânăr ce sunt mă laud cu nebuniile tinereței și sper să le repet într-o altă formă, încă și mai șocantă. Oricum ar sta problema, am adunat un set de tâmpenii amuzante – cel puțin așa mă asigură reacția prietenilor, deși e posibil ca ei să se hlizească numai la excitarea cu care povestesc aceste istorioare.  Ei se vor plictisi, bineînțeles, citind aceste povestiri pe care le-au auzit depănate cu lux de amănunte de un număr de ori.

Nu, în ciuda riscului de deces intrinsec unor pățanii, nu cred că sunt povești despre moarte, ci despre viață, despre prea multă viață care, evident, implică riscul unui deces timpuriu.

Vacanța de iarnă

Era în iarna lui 1987 spre 1988. Eu picasem la  examenul treptei a IIa de liceu și mă văzusem transferat la un liceu slăbuț, cu un nume înșelător – Garabet Ibrăileanu. Mă ajustasem noii situații și – cu ajutorul părinților mei – găndului că sunt predestinat minei sau curățatului grajdului. Nici ei și nici eu nu știam de ce ne mai străduiam. Îmi acceptam destinul dar inima mea rămăsese cu colectivul minunat de colegi de la Negruzzi de care fusesem silit să mă despart. Cu mare parte din ei fusesem coleg încă dintr-a-ntâia, cu alții dintr-a cincea. Anul al 10-lea fusese cel mai tulbure al educației mele dar minunat din punctual de vedere al sudării prieteniilor.  Convins, încă de la treapta precedentă că genialitatea mea e mai presus de efort, mă afundasem prin crâșme, chiulisem mult,  gagicăream dar fără finalitatea dorită (cum ar spune un Eminescu de baltă „Virgin find fiind, crâșme cutreieram/Ceream o vodcă și la fete mă holbam”).

Foștii mei colegi au decis să petreacă Revelionul la Vatra Dornei. M-am decis să mă alătur petrecerii. Mai întâi, bineînțeles, trebuia să-mi întâlnesc aleasa inimii, pe Loredana din Bacău (iarăși, nu o confundați cu cea din Iași sau din Botoșani, fete mai puțin înzestrate). Era musai să răspund romantismului cu care mă copleșise prin faptă. Oh, ce timpuri – scrisori pe care le așteptai, devenite încă și mai minunate prin așteptare. Îmi amintesc cum, superba Loredana, m-a înștiințat că „liliecii au înflorit” în Bacău. Imaginea era tot atât de plastică pe cât de elastică mi-o imaginam pe Loredana. Parcă îi vedeam ieșind la vremea apusului, plini de flori, atârnînd cu micile lor gheare de streașină sau de turlele unei biserici, poate aninați de părul unei anumite domnițe ca s-o pedepsească pentru pluralul imbecil pe care-l folosea.

Era o misiune grea să-i conving pe ai mei la o asemenea cheltuială. Poate și pentru că erau strâmtorați de amenda pe care o plătiseră ca să-mi închidă dosarul penal. Da, mă judecați. Nu negați, o simt c-o faceți chiar înainte de a ști faptele. Nu făcusem nimic altceva decât că încercasem să-mi vând casetofonul Sanyo – achiziționat moral dar fără acte de la un student străin – pentru a-mi cumpăra un magnetofon Kashtan. S-a dovedit că acela pe care mi-l alesesem drept cumpărător: un individ trecut de prima tinerețe, purtând o bască, palton ponosit și pantofi scâlciați, nu era nimeni altul decât „Căpitanul Dumitrescu, Poliția Municipiului”. În loc să fiu lăudat pentru disponibilitatea de a schimba marfa capitalist-decadentă pe marfă produsă de oamenii muncii din URSS, căpitanul Dumitrescu m-a supus unei percheziții. Confruntat cu acest prospect, am încercat să ascund briceagul într-o mânecă a gecii dar aceasta era prea strânsă și am fost zărit, dezarmat  și încătușat. Interogatoriul care a urmat a fost piperat de întrebările directe ale polițistului și de răspunsurile mele nu mai puțin directe. Oftând, investigatorul mi-a explicat că de-aș fi spus că am briceagul pentru a deschide cutii de conservă, ar fi putut să mă lase. „Aha, mi-am spus eu, deci ca și cu părinții, adevărul nu-mi aduce nimic bun”. Mi-am jurat atunci că voi minți dar mereu când vine timpul să o fac, un spirit cavaleresc deprins probabil din cărțile blestematului de Dumas sau a boului de Walter Scott mă împiedică s-o fac. Dau cu adevărul, cu cinstea și corectitudinea în relații romantice, de serviciu, în familie am primit cel mai adesea ce mi se cuvine. (nimic bun)

Da, a fost dificil să-i conving pe ai mei să-mi mai avanseze 1000 de lei. Taică-meu îmi sugera să obțin jumătate de amenda de 2100 înapoi de la căpitanul Dumitrescu dar, de la orele de Economie Politică am învățat că Statul este un soi ciudat de Robin Hood care ia de la toți și nu dă înapoi la nimeni. Se pare totuși că, în cabinetul guvernului Valachi, în spatele ușii (de la dormitor) închise se adoptase o amnistie pentru cei certați cu legea, și mi s-au dat fondurile necesare.

Am pornit deci spre Bacău, spre dulcea Loredana. Taică-meu îmi pusese o pilă pentru a putea lua o cameră la hotel (interzis pentru minori). Camera mea, bani, o fată frumoasă – ce altceva-i mai trebuie unui tânăr de 17 ani ca să fie fericit. Ei, bine, vă spun eu ce-i trebuie: FISĂ!!! Eu nu aveam fisă și, dacă o aveam, n-a căzut la timpul potrivit. Loredana a venit la mine la hotel, unde o așteptam tolănit pe pat, sorbindu-mi lichiorul de mentă emulându-l pe Bond, James Bond. Nimeni nu mă întrebase „shaken or stirred” la bar dar, ca să vedem partea pozitivă, nici nu mă întrebaseră să fac dovada majoratului. Am vorbit cu Loredana, i-am declarat iubirea mea, s-a întins lângă mine și ne-am sărutat. Am implorat-o să vină diseară la hotel, ca să avem o noapte pe cinste. Ea îmi explica de faptul că tatăl ei este dur și nu va putea ieși după ora 8 pm din casă. Eu, intrat în tunel, turmentat de imaginea – musai romantică – a împreunării noastre, insistam să-l păcălească pe taică-su. Ea era „nu se poate, nu și nu… dar acum sunt aici”. Da, era atunci acolo, eram singuri, aveam toată camera pentru noi, vreo 2 ore…. dar ce folos?! Eu nu aveam fisă sau era blocată undeva în țeasta mea de tâmpit. Ea insista „ACUM SUNT AICI” dar nu era în puterea ei de a debloca acea monedă. Abia la vreo oră după ce plecase – ca să fie, ca o fată cuminte, până la ora 8 PM, acasă – meditând la situație, am izbucnit într-un „Ahhhhhhhhhhhh, asta încerca ea să-mi spună”. Ofuscat de propria-mi stupiditate, mi-am petrecut seara cu un joc constant în acele vremuri, dar drag mie și acum din când în când, tandru intitulat „Să lovim cu pumnii bilele albastre”.

A doua zi ea nu s-a mai putut elibera iar eu am părăsit Bacăul la fel de feciorelnic cum venisem, privind cu jale la pozele Loredanei , oftând cu jale și dor în așteptarea primăverii… acel anotimp minunat, magic chiar pentru că e anotimpul când, în Bacău (și numai acolo) liliecii înfloresc.


 

No Comments

Post a Comment