Vacanța de iarnă – 2

De la Bacău, dacă-mi amintesc bine, am plecat direct spre Vatra Dornei. Oftând, cu sufletul ars, eram foarte bine pregătit pentru o petrecere cu băutură la discreție. La Vatra, foștii mei colegi erau campați într-o vilă-pensiune, o alăturare nenaturală de copii scăpați la băutură, cu  familii decente sosite la ski. Petrecerile s-au succedat una după alta dar fără nimic excepțional. Pe la mătușa mea treceam pentru un duș, poate o farfurie de mâncare, apoi înnoptam pe un pat dintr-una din cele 3-4 camere deținute de foștii mei colegi. Am sesizat o oarecare stângăcie în comportamentul foștilor colegi dar de multe ori citesc prea mult în atitudinile celor din jur, în subtext și mă blamez că sunt absurd, că sunt prea feminin, suspicios. Și ce dacă se confirmă tot ce-am citit?! Asta nu mă exhonerează de vina de-a fi citit printre rânduri!

Aceste stângăcii se pierdeau însă în berea amestecată cu vodcă, despre care Păstorel nu ne-a lăsat nici o povață. Nu-mi amintesc mult din primele zile (duh!). O singură instanță merită să fie povestită. Într-una din camere avea loc un mini-bairam. O puștoaică – era cu un an mai tânără decât noi – a intrat în camera. Era frumoasă și extreme de interesantă – o șuviță de păr absolute alb îi brăzda, chiar în față,  buclele negre ca pana ciorii (de ce mereu trebuie să fie a corbului? Câți corbi zăriți în fiecare zi și câte ciori?! Să coborâm cu picioarele pe pământ, dragi tovarăși!). Șuvița albă, auzisem eu, apăruse când, pe la 10 ani, a zărit o minge lângă o mașină și, în întunericul înserării, a crezut că e un… un cap uman, decapitat.

O știam pe fată – deși acum nu-mi amintesc numele ei, jur c-o știam. O întâlnisem la o altă petrecere, dansasem la sentiment, ne mângâiasem  și… și mi-a dat telefonul ei, aproape fără să i-l cer.  Apoi o sunasem ca un disperat, la început la două zile o dată, apoi zilnic, în stagiul terminal al bolii și frustrării mele ajungând s-o sun de 2-3 ori pe zi. Nu era acasă, învăța, tocmai ieșise și eu eram la un pas de dambla, neputând concepe această întoarcere de 180 grade.

La apariția ei în cameră, fratele unei colege, cu care tocmai mă conversam s-a aplecat și și-a șoptit admirația la urechea mea: “Wow! Ce mișto e tipa! Cine e?” I-am oferit, binevoitor, informațiile – acelea pe care la vremea aceea le aveam în minte iar acum mi s-au șters complet. Am încuviințat că e foarte atrăgătoare dar am adăugat “Stai liniștit. E frumoasă dar e proastă.” Fie șoptisem prea tare – acum știu că alcoolul surzește și, într-un caz pe care vi-l voi povesti mai târziu, chiar muțește -, fie camera era mult prea mică pentru orice șoaptă, dar fata m-a auzit. S-a întors spre mine și cu un dispreț princiar marcat de buza răsfrântă, a aruncat: “Valișu – ești beat!”.  Oricine altcineva s-ar fi rușinat. Eu, cu prezența de spirit ce-mi este caracteristică, i-am răspuns: “Ai dreptate! Asta însă nu schimbă faptul. Dacă dorești, voi veni și ți-o voi spune în față atunci când sunt treaz”. Ea s-a strâmbat și s-a mutat în cel mai departe colț al camerei, departe de lighioane de Andi.

A doua zi, trezit din alcool, copleșit de cele ce-mi ieșiseră pe gură, băteam sfios și smerit la ușa camerei ei. A ieșit prietena ei, Cristina, și m-a întrebat – aspru – ce vreau. I-am spus c-am venit să vorbesc cu… v-am spus, nu-mi amintesc cum o cheamă. Cristina (de ce-i țin minte numele unei persoane cu care n-am avut nici în clin nici în mânecă, nu am habar) m-a măsurat  lung și i-a plăcut, pesemne, smerenia mea, că și-a chemat colega la ușă.

Știi, ieri am spus despre tine că… <pauză, ochi plecați, rușine>  ești proastă, am început eu. Ai avut dreptate, eram beat…” Ochii ei au prins să lucească trufaș, bărbia i s-a ridicat, toată ființa ei se hrănea cu umilința mea. “N-ar fi trebuit să spun despre tine că ești proastă, în public… <pauză de efect> CHIAR DACĂ E ADEVARAT

După o secundă cuvintele mele i s-au scufundat în minte, aerul de regină i s-a șters de pe chip și ușa mi-a fost trântită cu putere în nas. Aproape în nas – nasul meu a rămas acvilin și ridicat pentru că mă simțeam răzbunat.

Această mică răzbunare, grobiană și potrivită pentru mintea mea de copil (care încă nu m-a părăsit – așa că aveți grijă!), a fost o simplă acoladă la peripețiile acelei vacanțe. Și nu, nu cred cu adevărat că era proastă – doar nesimțită. Prostul fusesem eu și toți ceilalți cu care fata se „jucase”.


 

No Comments

Post a Comment