Aveam 16 ani și jumătate.Da, era pe vremea când ne mândream cu jumătățile, când mulți dintre noi se străduiau să îmbătrânească mai repede. Eram din nou la mare cu părinții. Într-o stațiune de familiști. Bleah! Ce șanse ai să agăți când te pozezi cu babacii la malul mării. Și dacă, printr-o minune cerească, agăți ceva e foarte probabil că și ea este cu părinții. Dacă nu ești de acord cu furnicarea prin tufișuri, atunci scoateți din gând agățatul. Eu nu l-am scos pentru că era dincolo de puterile mele de adolescent răvășit hormonal.
Notă: Furnicarea e un fornication românizat. Încerc și eu să intru în trend-ul românesc ca să nu screw-up lucrurile. Nici o săptămână n-a trecut de când, stând la masă cu un artist am ascultat o dulce story despre party-uri de după performance-uri (spectacole), workshop-uri la care freelancer-ii aveau debate-uri regularly, workshop-uri sponsorizate de franchise-uri.
Mare parte a zilei o petreceam alături de babaci, înotând sau cercetând plaja după vreun costum de baie mai revelator. La acea vreme, costumele de baie, croite în intreprinderi comuniste, nu erau mini dar, dacă aveai noroc, vreo femeie de vârstă mijlocie încercase să se strecoare în costumul de baie al fiicei, cauzând sânii și alte părți corporale să se strecoare afară din costumul de baie, spre deliciul puștanilor.
Curând, așa cum prognozam, am ajuns la conflict cu ai mei. Prin „ai mei”, evident, mă refer la maică-mea. Mama mea mă zărise sărind de pe un pilon de beton al digului și s-a înspăimântat. Argumentele mele erau simple: 1. Nu este periculos; 2. Dacă nu vrei să-ți sară inima din piept, programează-ți mai bine graviditatea, astfel încât să nu naști în zodia Berbecului.
A doua zi, pentru a evita asemenea altercații, am pretextat că nu-mi place locul unde făceau plajă ai mei și mi-am mutat prosopul vreo 500 m. Din acest nou loc îi admiram cu mult jind cele 2-3 salturi pe zi pe care salvamarii ( cel mai adesea) le executau de pe un pilon foarte înalt. Îi admiram și totuși nu găseam în mine curajul de a-i emula. Nu găseam curajul ci, din contră, găseam în mine o spaimă îngrozitoare. Pentru că îmi era atât de frică m-am decis să sar și eu. (aici veți zări o contradicție numai pentru că nu sunteți în pielea mea).
Zis și început. Am urcat de pe pilon pe pilon până la destinația finală aflată la o înălțime de 8-10m. Ajuns acolo, am putut evalua situația. Nu era roz, ci mai degrabă se profila a fi roșie – cu mult sânge, adică. Chiar în față un pilon își desfășura piciorul de beton, vreo 2m chiar sub suprafața apei. Săritura trebuia deci să fie largă. Chiar și evitând pilonul, lucrurile nu deveneau cu mult mai bune – apa avea o adâncime maxim 1.65m cu fund nisipos. Inima îmi bătea fantastic de repede numai la gândul unei asemenea încercări.
„E o prostie chiar și pentru tine, Andi” (fiind perfect conștient că sunt întruchiparea deciziilor riscante)
Cum înainte privirea mea nu întâlnea nimic bun, am privit înapoi, decis să abandonez. Unul din acei băieți mușchiuloși și frumos bronzați mă privea cu dispreț abia mascat.
„Ce faci? Sari sau nu?”
Cugetând încă, privirea mi s-a întors spre mal. Acum mă întreb dacă nu cumva ceea ce-am remarcat acolo nu era decât în mintea mea. Mi se părea că toți oamenii de pe plaja mă privesc. E ușor să spui „Si ce dacă?”, dacă nu-ți amintești cum gândește un adolescent. Cum să dezamăgesc atâtea fete și femei care își puneau speranța în amatorul care se amesteca în treaba profesionștilor? Oricum ar fi – o percepție falsă sau realitatea (la urma urmei „percepția este realitate”, nu?!) – acei ochi ațintiți cu mirare și neîncredere asupra mea m-au convins că trebuie să fac saltul.
M-am ridicat din nou în picioare, am inspirat adânc încercând – în van – să liniștesc inima bubuitoare și, după câteva secunde de ezitare, m-am aruncat. SUCCES! Am reușit să sar peste colțul de beton și, palmele alungite deasupra capului, combinate cu unghiul redus de intrare, au împiedicat scufundarea prea adâncă în apa puțin adâncă. URAAAA! Eram atât de bucuros, atât de mândru de mine încât imaginația mea deja bogată, amplificată de adrenalină, picta scene triumfale. Mă vedeam înconjurat de toate domnițele de pe plajă, care mă sărutau și doreau să fie prietenele mele. Nu lipseau nici mamele lor (numai cele nu prea grase – are și imaginația mea limite!) care îmi zâmbeau cu dorință și își lingeau buzele privindu-mă cu subînțeles. Nu s-a petrecut așa – când am ieșit am primit câteva zâmbete fugitive apoi oamenii și-au văzut de treaba lor. Eh, lua-le-ar dracu’! Nu mai conta – reușisem un salt de excepție și nu aveam nevoie de confirmări pentru a mă simți mândru cu mine însumi.
Dacă m-aș fi mulțumit cu atât, aș fi rămas cu o amintire plăcută dar pe care, mai mult ca sigur, în 20 de ani, aș fi rătăcit-o. Amintirile durabile se scriu în carne și oase, nu?! Cum?! Nuuuu??? Și mie de ce nu mi-a spus nimeni, nimic, până acum?
Am repetat figura. Problema cu adrenalina și cu stima de sine e că nu durează mult. Ca urmare, urcam acel pilon de 2-3 ori pe zi, săream și mă băteam singur pe umăr. Cam în a 3-a zi, de acum blazat de succesele mele anterioare, am urcat și, fără să cerebralizez ce am de făcut, m-am aruncat. Vestea cea bună e că am eliberat colțul de stâncă de sub apă – e clar, altfel ați fi fost privați de aceste povești minunate cu mine ca protagonistul principal. Vestea neplăcută a fost că am intrat în apă aproape perpendicular. În loc de un traseu diagonal, am executat o săritură în forma de U inversat. Partea superioara a capului a izbit fundul nisipos și…
Mi-am revenit plutind la suprafață, cu capul sub apă. Probabil „lumina” a revenit repede, după doar câteva secunde.
Unii iau de la mare scoici ca suveniruri. Alții au plăcerea cioatelor aduse de valuri la mal sau a unor pietre mai ciudate. Alții, mai lipsiți de imaginație, se mulțumesc cu câteva instantanee. Eu m-am ales cu ceva mai memorabil – cu 3 săptămâni în care a trebuit să privesc precum un lup. Pentru cei care nu știu, lupul nu poate răsuci gâtul și trebuie să se miște cu tot corpul pentru a privi într-o direcție. Evident că n-am consultat un doctor – asta ar fi însemnat să le spun părinților tărășania și nu doream să le gonesc liniștea (mai ales liniștea mea nu doream s-o gonesc cu acel repetitiv „ți-am spus eu”).
Privind pozitiv povestea, acum măcar am un motiv pentru acele momente când sunt bătut în cap.
No Comments