„Da, dar toate aceste povești sunt din tinerețea ta, Andi! parcă aud eu glasul cititorilor minunatelor mele pățanii. Acum te-ai maturizat și îți dai seama ce
tâmpenii erau.”
Bineînțeles că m-am maturizat și bineînțeles că-mi dau seama ce decizii tâmpite luam, dar asta nu înseamnă că m-am maturizat atât încât să nu le mai fac. Să analizăm deci ciclul de „aproape-moarte” după depăşirea vârstei de 40.
Era în 2011. Aveam deci 41 de ani. Mă îndrăgostisem. Bocnă. Îmi amintesc și acum de momentul când am văzut-o ieșind din lift pentru prima noastră cină. Îmi amintesc cu ce era îmbrăcată, ce pantofi purta, îmi amintesc părul ei roșu și, mai presus decât toate, îmi amintesc zâmbetul ei. Înregistram totul pentru că aveam o ciudată senzație că trăiesc clipe istorice, despre care voi povesti peste 20 de ani (de parcă n-aș ști că simțurile înșeală). Ne confruntam ceea ce părea o problemă minoră. Ea locuia în Toronto, eu în Ottawa. Vorbeam la telefon, ne scriam – acel „ne” fiind folosit cu indulgență: eu îi scriam, ea citea… cred, că îmi răspundea haotic, din când în când. Nimic nu înlocuiește însă prezența fizică, nu-i așa?
Ea urma să plece în RO pentru a-și readuce fiul din vacanță. Urma să zboare, din Toronto, într-o miercuri, la ora 6 PM. Prea-plinul din sufletul meu s-a revărsat într-un plan. Marți, după ce-am ieșit de la serviciu (puțin mai devreme, pe la 3 pm), am încălecat motocicleta cu direcția Toronto. Ea nu știa. Pe la 9-9:30 noaptea, de obicei vorbeam la telefon. Aș fi putut lua, bineînțeles mașina – să călătoresc confortabil, cruise-control care s-o țină la 120km/h, muzică. Dar confortul și pasiunea nu fac casă bună. Dacă d’Artagnan ar fi călătorit cu Hyundai, ar mai fi el pomenit acum?! Numărul de roți ale unui vehicul e invers proporțional cu romantismul. 3 sau 4 roți, cu tot confortul și siguranța lor, nu vor putea niciodată egala în romantism 2. Despre 12 sau mai multe, de la un camion, ce să mai spun?!
Era o vreme superbă, în căști pe care le purtam sub casca de motociclist, ascultam o muzică plăcută (nu vă spun ce anume pentru a vă lăsa pe voi să o înlocuiți cu orice vi se pare mai potrivit). Străbăteam distanța ce desparte Ottawa și Carleton Place, bucurându-mă de câmpie, de pădure, de soarele de vară târzie. Atât m-am bucurat încât n-am observat îngustarea autostrăzii la 2-3 km de intrarea în Carleton Place. Erau lucrări pe un sens al drumului și înghesuiseră ambele sensuri în doar 2 benzi, mărginite de parapeți de beton. Șirul de mașini, evident, încetinea. De la 100 la 80, de la 80 la 40… și apoi s-a oprit. Eu eram încă la 65-70, cu privirea rătăcită pe câmpurile năclăite de soare. Am privit apoi înaintea mea (da, da, da, știu, acolo ar fi trebuit să privesc tot timpul!) și am observat șirul de mașini oprit. Aveam destul spațiu să frânez în siguranță – pentru cei care nu știu, motocicletele nu numai că accelerează infinit mai bine decât o mașină, dar se și pot opri într-o distanță mult mai mică – dar surpriza a fost prea puternică. Am tresărit și am frânat – puternic – numai pe roata din spate. S-a întâmplat ce trebuia să se întâmple – am pierdut controlul, roata din spate a derapat și înainte de a apuca să spun „Băga-mi-aș”, m-am trezit la sol unde am mai alunecat, împreună cu vehiculul, câțiva metri. După cum veți vedea, în altă „întoarcere la tinerețe”, știam deja de acest efect, ba chiar, uneori, îl foloseam în folosul meu. Instinctul a fost însă mai puternic decât toată experiența. Singurul lucru pe care l-am făcut corect, instinctiv, a fost să-mi țin capul ridicat.
Dacă înainte, motivul încetinirii traficului era unul metafizic, care ține de mintea și angoasele șoferilor care merg pe un culoar redus, acum motivul era unul real – un bou întins pe autostradă. Mașinile au frânat și doi canadieni au pus luminile de avarie, s-au dat jos din mașini și au venit spre mine. Eu m-am ridicat, mirat că motocicleta nu mi-a rupt piciorul, că sunt întreg și pot să mă ridic. Mi-am scos casca fără chip – viziera fumurie – și, cu ajutorul celor 2, am ridicat motocicleta de la sol.
„Ești bine? m-a întrebat unul din cei doi.”
„Da, cred că sunt, am răspuns eu cu mirare în glas.”
„De unde vii?”
„Din Ottawa.”
„Crezi că poți ajunge acasă?”
În timpul acesta eu scosesem motocicleta din viteză și am apăsat butonul Start. Motocicleta a reînceput să duduie.
„De ce să ajung acasă? Trebuie să ajung la Toronto.”
Am evaluat daunele: zgârieturi pe motocicletă, o gaură în geaca de piele – acolo unde cotul se târâse pe sol, talpa de la un bocanc puțin șlefuită – tot din alunecare pe asfalt. Când m-am suit pe motocicletă, ca să plec din nou la drum, am realizat că pedala de frână era îndoită destul de rău, că trebuia să ridic piciorul ca s-o pot acționa. Totuși, având în vedere condițiile, nu era deloc rău și drumul spre iubita mea părea încă posibil.
La aceste vorbe, omul m-a privit cu milă, vizibil neîncrezător în capabilitățile mele de a ajunge la Toronto. Și totuși… am pornit din nou la drum. În circa 20 km, m-am oprit la un Canadian Tire unde m-am milogit de cei de la Service să-mi dea un levier cu care am îndreptat, cât de cât, pedala de frână și apoi, întins spre Toronto. Pe autostrada 7, cu 2 benzi, ocrotită de pădure, „călăria” s-a desfășurat bine. Pe autostrada 401 – mare, cu 2-3 benzi pe sens, deschisă vânturilor, situația a devenit mai complicată. Am realizat că din cauza timpului pierdut încercând să-mi repar pedala, șansele mele de a ajunge la vreme de zi în Toronto scăzuseră. N-ar fi fost o problemă dacă n-aș fi folosit viziera fumurie (am și alta, complet transparentă), dar această viziera, atât de ochioasă pe timp de zi, pe timp de noapte mp lasă aproape orb. Am o limită de „1 accident pe zi” astfel încât mă îngrijora prospectul conducerii cu o vizibilitate atât de redusă. Ca să recuperez, am accelerat la 140 km/h (riscând o amendă de 4-500$ și cine știe câte puncte), viteză nu tocmai mică pentru tipul meu de motocicletă. Aceasta însă, combinată cu vânt din față, îmi reducea autonomia de benzină de la 250 km, la numai 130-140, silindu-mă să pierd timp cu alimentarea. Pentru că, pe atunci, nu aveam parbriz, pe un cruiser – unde motociclistul stă drept în șa – dupa 120 km/h practic te ții de ghidon cu toată puterea ca să nu zbori.
În ciuda acestor probleme, am ajuns la Toronto la orele când seara se îngemănează cu noaptea într-o lumină gălbui-verzuie, cu puțin înainte de 9pm. I-am bătut iubitei în geamul de la terasă- fără escaladări de clădiri de această dată (locuia la parter). A venit, a deschis și… expresia de pe chipul ei a fost o descriere a motto-ului Mastercard: Priceless. Deschidea gura, o închidea și minute în șir a repetat, tâmp, „Nu cred! Nu cred că ești aici” apoi zâmbea și din nou împietrea, uitându-se la mine cu o mină împietrită.
A doua zi, la 9 AM am plecat înapoi spre Ottawa. Dus-întors am călărit circa 10 h pentru doar 12 h petrecute în proximitatea iubirii. Mi s-a părut că merită. Și încă mi se pare.
No Comments