Da, am tăcut o bună bucată de timp. Să zicem că n-am fost în formă, în formă de măscărici și n-am vrut să vă încarc cu jalea mea ciclotimică. Dar „Show Must Go On” așa că mi-am șters mucii, mi-am pus tichia cu clopoței, papucii curbați, și uniforma de bufon, extrem de colorată, costum potrivit cu subiectul: Revelații Religioase.
Povestea de azi, dragi copii, datează din ultima zi a lui 2008, 31 Decembrie (precizare pentru cei care nu știu care e ultima zi a unui an). Întâlnirile mele cu dumnezeirea se întind mult în trecut, chiar din vremea copilăriei, când mă ascundeam după plită când pe bunicul meu din partea mamei, îl apuca înjuratul lucrurilor sfinte: `Tu-ți Panaghia și Hristosu’! Bunicile mele încercau să contracareze efectul indus de păgâniilor soți, ducându-mă la biserică și forțându-mă să pup pe Doamne-Doamne, în formă de icoane unse de saliva credincioșilor. Pe la 10 ani, într-o zi în care la școală m-au miluit cu doi de patru şi un cinci, după ce o rugăciune spusă în bucătărie și însoțită de lacrimi sincere de pocăință, a eșuat în a-mi îndrepta situația școlară, îndoiala mi-a cuprins sufletul. A urmat, pe toată adolescența mea (etapa I, partea 14-20 de ani) rebeliunea și certuri ciorănești cu Dumnezeu, după care – de lene – am alunecat tot mai mult pe calea unui agnosticism confortabil, pe cât de confortabilă poate fi dubiul.
Știți însă și voi replica de duh care se dă la „Eu nu cred în Dumnezeu!”: „Da, dar EL crede în tine”. În cazul meu, e chiar adevărat. Doar pentru că eu L-am abandonat, nu înseamnă că EL nu s-a ținut scai de viața mea. În 2003-2004 mă chinuiam adesea să abandonez fumatul. Cei care ați făcut-o, știți ce dificil poate fi – și nici măcar n-ați fost în pielea mea. Fiind șomer, stăteam acasă și adeseori fumam pe terasa de lemn din spatele casei. Chiștoacele le aruncam pe lângă, pe pământul reavăn de dedesubtul deck-ului . Deh, obiceiuri românești și lene personală. Într-o zi de primăvară, după o țigară scurtă, am revenit la calculatorul din bucătărie și făceam cereri la slujbe. De afară, am început să aud sunete ciudate, pocnete, curând însoțite și de un miros de fum. Am ieșit pe deck și am privit curios în curte, în curțile vecine – nici o indicație de unde vin sunetele și fumul. Am intrat înapoi dar pocnetele și fumul deveneau din ce în ce mai puternice . O a doua investigație, mai atentă a dezvăluit, după colțul casei… tufișul arzând. Țigara căzuse pe o hârtie uscată de vânt, de acolo focul cuprinsese un petec de iarbă, tot uscată, care-l condusese direct la brădet. Tufa ardea cu o pălălaie. Deci, vedeți voi – aidoma lui Moise, Dumnezeu îmi trimitea semne. Atâta lucru am înțeles și eu – dar la ce anume se referea, ce anume încerca să-mi spună?! Să fiu mai bun? Să îi conduc poporul în deșert? Să-mi sacrific fiul ca pe un miel, pe Muntele Templului? Eram șomer, de unde bani de bilete de avion pentru mine și Gabriel?! După o lungă cugetare, am decis că mesajul Lui era unul banal: Bre, Andi, lasă-te de fumat! Ușurat că e ceva atât de trivial, am decis să ignor mesajul.
Am dus căruța departe dar mi se pare important pentru a înțelege relația mea cu EL – o relație cu suișuri și coborâșuri, cu certuri multe, cu vorbe multe din partea mea și tăceri apăsătoare din partea lui (nu pot să descriu ce tare mă enervează introvertiții!).
Deci, în ultima zi a anului 2008, un an la fel de vesel ca un drum prin Valea Plângerii, conduceam spre prieteni buni, aflați în Lancaster. În ciuda vremii deloc propice unui drum lung – frig, gheață pe autostradă, vânturi transversale – plănuiam să ajung la o oră care să-mi permită puțină odihnă înainte de Revelion. Eram obișnuit cu condusul iarna, în orice fel de condiții, drumul meu de 4400 km spre Arizona, cu un an înainte, fiind unul epocal. Deși simțeam că 120 km/h era „o viteză neadecvată condițiilor de drum” – cum ar spune legile românești, cu limba lor de lemn – am setat cruise-control-ul pt această viteză, ca să am șanse de a fi în grafic. În excursie eram însoțit de prietena mea de atunci – Carmen. După Syracuse, NY, conduceam în câmp deschis, pe banda de depășire, lăsând prudenții în urmă. Brusc, o pală de vânt transversală a împins mașinuța mea (o Mazda Protege), direct spre șanțul dintre sensurile de drum. Am redresat mașina. Cu coada ochiului am privit spre Carmen, care mă fixa cu ochi lărgiți de spaimă. Bineînțeles că și eu eram ud în chiloței, inima îmi bătea ca o dementă, adrenalina mă făcea să tremur – și dragostea nu avea absolut nimic de-a face cu aceste simptome. Cu toate acestea, mi-am asumat rolul masculin, și aruncându-i o privire scurtă, șmecheră, postată deasupra unui zâmbet plin de siguranță, i-am spus:
– Nu te îngrijora! E okay! Eu și Cel de Sus – și am arătat cu sprâncenele spre cer – avem un contract. Nu ni se poate întâmpla nimic!
Chiar când spuneam acestea, credința și superstițiile cu care am fost crescut îmi strângeau inima într-o menghină (de-ar reuși să-mi strângă și gura asta mare, mult mai bună ar fi fost existența mea). Prietena s-a relaxat și și-a reîntors privirea la drum. Pentru o clipă m-am gândit să reduc viteza și să trec pe banda din dreapta, la fel cu toți ceilalți. Cum?! Eu cu turma?! Doamne păzește! Sunt Buricul Pământului, special și nu de felul acelor „speciali” care sunt siliți să poarte cască pentru ca să nu se rănească. Am păstrat viteza. Încă, poate, 30 de secunde deși inima mi-era grea de frică, de spaima blasfemiei slobozite.
Îmi amintesc de o scenă dintr-o comedie. Personajul Îl implora pe Dumnezeu să-i ofere un semn despre voința Lui. Copacii se clătinau, tufișurile luau foc, pietrele se crăpau la care personajul concluziona „Doamne, dacă nu îmi poți da un semn, voi face cum vreau eu”. Pe 31 Dec 2008, acel personaj eram eu.
Mașina a tras brusc spre șanț. Din nou. Am încercat s-o redresez – prea mult. Am corectat din nou spre stânga, apoi din nou spre dreapta, apoi am abandonat – vehiculul nu mai era sub controlul meu. M-am izbit de Toyota Corolla din dreapta mea. O dată, de două ori, a treia oară Mazda mea s-a lipit de ea și am început să alunecam spre dreapta, împreună. Am știut cum e să fii închis într-un glob de zăpadă privind în jurul nostru la zăpada spulberată de derapare. Am închis ochii, strâns dinții, așteptând izbiturile celor care veneau în spatele Corollei, în special o dubă și un camion Ford F150. N-au venit. Zăpada s-a așezat și am observat că deraparea ne scosese în afara drumului. Amândoi eram bine și curând am descoperit că și ocupanții celeilalte mașini nu fuseseră răniți.
Ceva mai târziu, un polițist de autostradă a venit la fața locului și mi-a dat o amendă.
– De ce?
– Pentru schimbare periculoasă de bandă pe autostradă.
– Dar eu n-am dorit să schimb banda! Mașina a făcut-o.
El n-a vrut să înțeleagă și să elibereze amenda pe numele de Mazda, prenumele Protege. Faza nostimă, (nostimă pt cazul în care vă amuzați când dați banii pe amenzi) în NY, este că nu ți se comunică valoarea amenzii – tu ai dreptul doar de a bifa căsuţele „VINOVAT” sau „NEVINOVAT”. Ulterior, te trezești acasă cu o amendă la care statul NY, binevoitor, adăugă o suprataxă obligatorie (nah, de parcă avem si taxe optionale) de 85$.
Oricum, nu aveam să vărs vreo lacrimă pentru amendă. Situația era atât de bună pentru mine și vehicul încât, după ce am rupt o bucată din plasticul barei de protecție, am putut să ne continuăm drumul, încă 500 km. Partea din dreapta era boțită ca un șervețel de hârtie folosit de un om cu răceală. Am realizat astfel că Dumnezeu m-a silit să citesc cu atenție condițiile („fine print”) contractului.
Bănuiesc că, dacă ar fi existat vreun moment în care să mă las pe spate, direct în brațele credinței oarbe, acela a fost. Din nefericire, la clipe după ce am purces din nou la drum, analiza și agnosticismul mi-au închis această opțiune. În urma accidentului m-am întrebat – și încă mă mai întreb – dacă nu cumva mâna mea, sub porunca subconștientului apăsat de blasfemie, a tras prea tare de volan, provocând accidentul ca să mă pedepsească, ca să-mi dea oportunitatea de a mă pedepsi. Am cugetat la faptul că noi – cei cu o brumă de creștinism și care mai avem zone sfinte înlăuntrul nostru – suntem supuși zicalei „Dumnezeu nu bate cu bățul”, în vreme ce alții – cei amorali – își văd de viață nestingheriți. La urma urmei, viața lungă a lui Ion Iliescu și a altor lichele, este demonstrația clară ca Dumnezeu nu există. Nu în sensul obișnuit, al unui Dumnezeu exterior care ne supraveghează pe toți. Există, poate, miliarde de Dumnezei interni, fiecare creat după chipul și asemănarea Gazdei: unii limitați și răzbunători, de genul „dacă ții prosopul cu mâna incorectă, ajungi în Iad”, alții generoși și iertători, alții neputincioși și triști. Dacă e așa, în acea zi eram limitat și răzbunător – și nu e de mirare: de o viață mă răzbun pe mine însumi și abia sunt la jumătate. LOL
No Comments