Manifest pentru ipocrizie

Îmi amintesc de o “doamnă” care insista acum vreo doi ani, pe un site de dating, să avem un chat. Am îndemnat-o, pentru a-mi economisi timpul, să o luăm încet, să se prezinte în email pentru că diferența de fus orar dintre Ottawa și București face dificilă o comunicare directă. Ea îmi lăsa mesaje offline, insistând pentru chat. Într-o zi am uitat să mă “ascund” pe chat-ul site-ului și, ca un uliu “doamna” s-a năpustit asupra mea. M-a informat că abia a ieșit din duș.Spala-ti gura murdara Cred că încerca să provoace insinuări erotice dar, deși flirtul mă amuză, pe cel mai intim îl păstrez pentru fazele mai avansate. Am vorbit politicos și am încercat să mă explic cât este de greu să chatuim și cum, în opinia mea, prin acest mediu de comunicare se spun multe și se comunică puțin.

“Doamna” a ieșit la atac. Mi-a spus, fără ocolișuri, că-mi trage un vânt în față. Evident, “vânt” este eufemismul pe care îl folosesc pentru cuvântul ei neaoș. Acum, nu sunt deloc un puritan dar cred că asemenea exprimări, ca și flirtul intim, necesită timp, încredere, cunoaștere a interlocutorului și, chiar și atunci, referințele la funcțiile corporale trebuie evitate.

Reacția mea a fost una de perplexitate. Acum știu c-ar fi trebuit să închid chat-ul și s-o blochez. Imediat. Natura însă m-a înzestrat cu o naivitate copilărească: cred că oamenii fac gafe și merită o a doua sau chiar a treia șansă. M-am apucat să-i explic că nu e manieră corectă de a aborda oameni necunoscuți. Nu și-a cerut scuze – singura atitudine acceptabilă – ci, cu mândrie și sfruntare, mi-a replicat că “Eu nu sunt ipocrită”. Ce legătură are buna creștere, cei șapte ani de acasă, cu ipocrizia?! După încă două încercări de a o aduce pe calea cea bună am renunțat, mi-am luat un grăbit “rămas bun” și am ieșit de pe site.

Ulterior, o altă duduie, învățătoare de profesie, m-a abordat cu “Ce profil de rahat ai!”. Deși împins departe de lipsa unui salut  și, mai ales, de exprimarea ei, am încercat să aflu ce anume o deranjează. A continuat o conversație agresivă. De data aceasta răbdarea mea era mai scurtă așa încât i-am spus că deplor soarta copiilor pe care îi educă și am blocat-o.

De ce povestesc toate acestea? Pentru că, în cele șase luni de când am revenit în România am observat că, o mare majoritate a românilor, s-a lepădat de păcatul “ipocriziei”. Nu se mai ascund, nu sunt fățarnici și, spre deosebire de generațiile trecute, nu mai încearcă să mintă și să-și susțină diplomele universitare, pozițiile publice cu cuvinte elevate. Într-un act de teribilism infantil, pentru a-și dovedi destuparea mentală, vorbirea li s-a îmbogățit cu “bube, mucegaiuri și noroi”. Pe stradă, la TV, pe Facebook, oriunde mă întorc, am senzația că sunt sub asediu vorbirii suburbane.  Buze înconjurate de barbă dar și din cele rujate împrăștie cu dărnicie, stânga și dreapta, organe genitale și înjurături cu toptanul. Este chic să fii “neaoș” și, ca în multe altele, mulți români aleg să nu o facă măsurat.

  • Un ziarist de la B1, Cătălin Prisăcariu, răspunde la un comentariu absolut decent de pe Facebook cu “Mănânci c*cat și sunt politicos pentru că spun doar atât”.
  • O actriță și tânără mamă, Alina Nedelea, și postarea ei îmi sunt aduse atenției de o altă (fostă) prietenă-de-FB. Alina, o femeie frumoasă și probabil inteligentă, ca o mamă bună ce este, ne informează în această postare, c-o educă pe copila ei, o fetiță de 5 ani, să spună poezii:

Frumoasa mea cu ochii verzi, mai proastă ca tâmpirea.
Eu pentru tine am căzut, de-mi blestem fericirea,
Dar dacă tu nu vrei să vii cu mine printre aştri,
Mă c*c în ochii tăi zbanghii şi în dinţii tăi albaştri!”

Dincolo de amuzamentul cauzat de versuri, un fior îmi străbate șira spinării când realizez că această poezie vine din gura unei fetiție de 5 ani și că mama ei le-a pus acolo. Nu mă pot abține și o parafrazez pe ex-prietena-de-FB care susținuse că nu ai cum să nu iubești pe Alina Nedelea: “Desigur. Cum să nu iubești o mamă care își educă fetița cu asemenea poezii”. Acest comentariu o înfurie pe mamă care mă informează prompt că ea și soțul sunt atei (de parcă a fi ateu are ceva cu a fi bine crescut) și că ea, nefiind ipocrită (încă una), își educă fata să utilizeze cuvinte cum este c*r, p-masculin, p-feminin. Cât despre a fi iubită, o doare în c*r. Îi doresc vindecare rapidă  deși mă tem că boala posteriorului s-a răspândit și la creier, afectând responsabilitatea pe care un adult ar trebui s-o aibă față de cuvântul rostit dar mai ales, față de cel scris.

  • La masă, într-un restaurant, un comesean chefliu, revarsă complimente asupra prietenei mele pe care, admirativ, o numește “p-feminin deșteaptă”. “Sper că nu te-ai supărat, că e un compliment”. Apoi, pentru a ne asigura de bunele lui intenții și a ne permite comparația, numește câteva femei pe care el le consideră “p-feminine proaste”. După o scurtă pauză de sorbire a berii își întoarce atenția asupra mea și menționează că i-au plăcut comentariile mele de pe Facebook. Văzându-le, se pare, s-a întrebat pe sine “Cine este P**lică asta?”. Evident, din nou, folosea cuvântul P**lică în sensul lui cel mai bun, admirativ.

Aș putea continua cu exemplele, poate, încă treizeci de pagini, și sunt convins că la fel ar putea face oricine nu s-a blazat cu limbajul de hazna pe care, sincer, nu mi-l amintesc atât de răspândit. Morala acestei postări e simplă. Dacă a evita, pe cât posibil, rostirea și scrierea acestor cuvinte este ipocrizie, vă rog, nu vă sfiiți: FIȚI IPOCRIȚI! Eu, vă asigur, nu vă voi purta pică.

Pentru ceilalți, cei care s-au lepădat de ipocrizie și pe care împrăștierea organelor genitale în aerul din jur le conferă sentimentul unor genii ieșite din cutia celor mici, le spun că Viața are un vagon de săpun cu care-i va spăla și pe gură si la c*r până le vor sări fulgii.


 

No Comments

Post a Comment