Îmi amintesc cu plăcere de învățătorul meu, domnul Romanescu. Era aspru – nu ne lăsa să vorbim între noi, să ne prostim în timpul orelor – dar nu era isteric, nu făcea crize, nu ne smulgea părul. Din când în când, profitând de un arătător lung ca o lance medievală și de clasele extrem de mici de la școala Nr. 12, dacă nu erai atent, te lovea ușor peste țeastă. Nimeni nu se supăra – colegii râdeau iar cel vinovat ridica spre dnul Romanescu o privire de vițeluș.Îmi amintesc că, după ce-a frunzărit rapid abecedarul, a rugat părinții să cumpere Contesa de Segur – Povești și un anume volum din colecția Povești Nemuritoare. Poveștile ne motivau mult mai mult să citim decât informații serbede, cum ar fi aceea că „Ana are mere” (deși, fiind vremea comunismului, cu penurii, era o realizare pentru Ana).
Îmi amintesc cu deosebit respect și plăcere de domnul Platon, diriginte până în clasa VIII și profesor de istorie până la a X-a. Avea talentul incredibil de a insufla viață în lucruri prăfuite, în timpuri uitate, de a atașa scandaluri, trădări, detalii suculente datelor istorice, făcându-le mai ușor de memorat. Poveștile lui despre bătălii băteau mai bune documentarii de pe History. Ca diriginte, ridica vocea și rușina elevii care, în zvăpăierea normală vârstei, întreceau măsura ba chiar, extrem de rar, ne și „atingea”. Nimeni nu-i purta pică pentru că, și cei „atinși”, și ceilalți erau perfect conștienți că trecuseră de limitele bunului simț.
La Garabet Ibrăileanu, profesor de Română l-am avut pe domnul Maftei. Dincolo de Limba Română pe care o preda, preda „gândirea”. Ne împungea, ne surprindea, ne încerca și ne forța să ne gândim. Încă îmi amintesc de teza la care a scris pe tablă „Comentați romanul…” și noi așteptam cu pixurile plutind deasupra hârtiei. După vreo 2-3 minute, cineva a îndrăznit să-l întrebe „Ce roman?” și când, spre surprinderea noastră, ne-a spus că orice roman este bun, ne-am năpustit să scriem despre ultimul roman care ne captivase și nu despre vreunul din lectura obligatorie.
Dincolo de aceste momente luminoase și oameni excepționali, îmi amintesc și de orele lungi și plictisitoare avute cu profesori care-și pierduseră pasiunea sau tragerea de inimă, dacă avuseseră vreodată așa ceva. Îmi amintesc de orele de Franceză, din liceu și facultate, în care toceam „Le Subjonctif” din nou și din nou deși majoritatea nu puteau închega o frază de conversație. Aparent, ajunși în Franța, declinația corectă a unui verb avea să ne salveze viața. Îmi amintesc de ore de matematică în care ni s-a spus clar: „Eu predau pentru 2-3 elevi din clasă – că restul sunteți dezastru” – restul eram abandonați pentru că nu aveam nivel olimpic. Am înțeles mesajul, că suntem fără viitor, fără speranță, am oftat și ne-am întors la miuța de bancă, cu bilă de rulment și crose făcute din pixuri. Îmi amintesc de bruta de la „practică”, maistrul care se îmbăta și apoi arunca cu un ciocan de 1 kg în elevi. Îmi amintesc de matematica desprinsă de realitate din timpul facultății – de care puțini din noi aveau nevoie – și, cu ocazia aceasta, de fiecare profesor care considera materia lui ca fiind unică și ne încălța cu mult prea multe teme. Îmi amintesc de clasa I și de transcrierile în caietul „de curat”, uneori până la 11 pm, de foile pe care mama mea mi le rupea din caiet și de palmele luate peste cap, de acel sentiment de disperare care mă apăsa când realizam că nu pot umple, fără greșeală, o pagină întreagă cu bețișoare și bastonașe. Sau de acele rezumate ale lecturilor obligatorii pe care trebuia să le memorăm ca să luăm treapta I – aparent examinatorii fiind atât înceți la minte încât să nu deosebească diferența dintre limbajul unui copil de 14 ani și cel al unui doctorand.
Îmi amintesc cum, spunându-i că n-am înțeles profesorului de fizică, un bețiv, fost profesor bun, m-am trezit că-mi repetă, ca o bandă de magnetofon, ceea ce spusese în urmă cu 5 minute (de am fost silit să-i atrag atenția că nu sunt surd, doar că n-am înțeles). Iar din facultate, când m-am plâns că nu văd legătura dintre matematica turbată de la curs și programarea cerută la laborator, mi s-a explicat, cu un rânjet plin de superioritate că „poate nu te ajută intelectul să înțelegi”.
Da, cu câteva excepții luminoase, multe dintre amintirile mele legate de educația academică, sunt neplăcute. Desigur, multe trebuiau reformate în școala românească. Nu încape îndoială. Și care e reforma, cum ar putea fi îmbunătățită educația și viața elevilor? E simplu – printr-o copiere a sistemului de educație vestic. Dacă înainte vreme ne luminam cu razele soarelui de răsărit, acum închidem ochii și ne bronzăm la raze de apus. E mai blând, e mai plăcut, e mai… eiii, e mai Vestic. Iată ce ar trebui să facem noi pentru a reforma sistemul: http://bit.ly/JuXw9o:
– Să încetăm cu rușinarea elevilor
– Să blamăm profesorii pentru toate eșecurile elevilor
– Să scădem nivelul educațional până la acela pe care-l poate împlini elevul fără stress
– Să eliminăm notarea și orice fel de sistem de valori și să punem elevul în competiție numai cu sine însuși
– Să reducem educația academică și să facem mai mult, tot mai mult loc pentru educația civilă și socială
– Totul este axat pe munca de echipă, pe execuția de furnicuță iar strălucirea individuală nu valorează nimic.
Pare simplu. Dar oare înțelegem intim ce presupune sistemul Vestic? Am studiat oare efectele acestui sistem „ideal” dincolo de faptul că ai noștri copii sunt mai relaxați? Articolul prezentat mai sus susține prin mărturii directe faptul că aceste sisteme sunt mai bune. Nu folosește statistici, nu folosește exemplificări de nivel și valorice, nu studiază rezultatul final. Poate sunt eu sucit dar cred că, dincolo de teorii anoste, ceea ce contează este rezultatul final.
Ei bine, după atâtea teorii și mărturii care ridică în slăvi sistemul Vestic – care are meritele lui – m-am gândit că românii ar beneficia de un punct de vedere care subliniază și slăbiciunile acestui sistem. În următoarea postare veți găsi o sumă de realități ale minunatului sistem vestic.
No Comments