Amintiri din ȘCOALA VESTICĂ – I

Fiul meu, Gabriel, este în clasa a IX-a, la un liceu prestigios din Ottawa, Canada – All Saints High-School. Înainte de aceasta, în ciclul primar – care, în Canada, durează 6 ani – a trecut pe la 2 școli. A fost diagnosticat cu Asperger – la limită – și i s-a alocat un plan individual de învățământ. Vom vorbi și despre acest diagnostic – care li s-a părut absurd tuturor românilor care l-au cunoscut. E un copil bun și sârguincios și are rezultate școlare de nivel „academic”. End of School PartyPrin viața lui scolară, prin multele profesoare pe care le-a schimbat în ciclul primar, prin implicare directă și constantă, am avut un contact direct cu sistemul. Prin conversații cu alți părinți – români, canadieni, americani – am adunat impresiile acestora, satisfacțiile și insatisfacțiile lor. Am colecționat articole scrise de profesori, psihologi și sociologi, susținute cu statistici oficiale, în care mi-am regăsit frustrările și analizele.

Îmi amintesc că, încă înainte ca fiul meu să intre în clasa I, am avut o discuție cu un părinte român care locuia în Chicago. Mi-a spus cât de entuziasmat a fost văzând ce i se preda fiului său de 5 ani – era alfabetizat, i se preda aritmetică etc. După cinci ani, însă, în care s-a continuat predarea acelorași lucruri, în care progresul materiilor era aproape insesizabil, omul îmi mărturisea că e profund dezamăgit.

Este un lucru pe care l-am constatat pe propria mea piele – a fiului meu, mai curând. Ca o rejecție a timpurilor când educația se baza exclusiv pe memorizare, această metodă nu mai este folosită în sistem. Chiar și banala tablă a înmulțirii nu se memorizează ci se fixează prin repetare. Repetare vreme de 6 ani – tot ciclul primar. Consecința este că, în ciuda eforturilor de acasă, fiul meu, după 3-4 ani de folosire a înmulțirilor, încă avea nevoie de 1-2 minute pentru a efectua o operație simplă – bănuiesc că aduna în minte. Și totuși era plictisit de moarte de aceste exerciții – cine n-ar fi, pe care în sistemul românesc le-ar fi fumat dupa 2-3 luni de zile. Tema pentru acasă nu ajuta – cele câteva exerciții, date când și când, nu erau suficiente pentru a fixa tabla înmulțirii în mintea lui. Lectura, ani întregi, în ambele limbi, a fost menținută la un nivel extrem de pueril: „Iepurașul este în grădină și s-a întâlnit cu ariciul «dă pagina»”. O cărticică cu 20-30 de fraze era considerată, chiar și în clasa a V-a sau a VI-a, o carte citită și copilul primea laude pentru lectura ei. Pentru că unii copii aveau probleme mari cu cititul, chiar și în clasa a IVa, învățătoarea citea clasei și apoi le punea întrebări ca să vadă dacă au priceput.

Sistemul se bizuie pe „fun” si școala este extinsă dincolo de limita de răbdare a unui copil atât de tânăr. De la 8 AM până la 2:30 PM (programul diferă de la școală la școală dar nu și numărul de ore), educația este o combinație de joc cu învățat, o amestecare. Cei care își amintesc nerăbdarea cu care așteptam, aici în România, pauza după 45-50 de minute de predare/ascultare intensă, vor fi probabil entuziasmați de imaginea care se crează în mintea lor. Din nefericire, pentru copii – dar și pentru mulți adulți – este dificil să aibă o atitudine corespunzătoare regimului de moment: e numai natural să continui cu zona de amuzament chiar și în timpul minutelor de predare. Este o practică curentă ca discuțiile, râsul, șotiile să continue pe tot parcursul orelor, fără discriminare. Fiul meu, dar și câțiva copii est-europeni, se mâniau când colegii vorbeau peste profesor dar mi s-a atras atenția – spre șocul meu și al celorlalți părinți în aceeași situație – că atitudinea celor ca el este o problemă. Nu mai devreme de anul trecut, profesoara de matematică, vorbind despre atitudinile lui Gabriel care trebuie corectate, ne-a relatat că s-a enervat și s-a stropșit la colegul lui de bancă, care…  cânta. Când mirat, am întrebat-o dacă ea predă muzica, s-a fâstâcit și s-a apărat “Nu, dar colegul nu cânta chiar în glasul mare, ci doar așa, încetișor și nu este motiv să se supere”. Și Gabriel nu este singurul elev care a protestat pentru faptul că școala nu-i asigură un mediu academic, de studiu. Fetița unei colege s-a răstit la vecinele de bancă pentru că râdeau și vorbeau și le-a spus “Eu vreau să învăț” și… ea a fost admonestată pentru comportament nepotrivit. De menționat că, în multe medii, este permis ca elevii să vorbească între ei chiar și în timpul extemporalelor.

Îmi amintesc cum, în clasa a IVa, fiul meu a avut o educatoare extrem de nostimă. Toți copiii, inclusiv fiul meu, o adorau. Am văzut-o la începutul următorului an școlar și am înțeles de ce o plăceau: a apărut cu ochelari supradimensionați, de clown, și globuri de Crăciun atârnate în urechi. Din nefericire, aceeași învățătoare, mă privea plictisită când încercam să-i demonstrez – cu caiete alăturate – că fiul meu scrie mai urât în clasa a IV-a decât o făcea în clasa I: „Ce vreți să spuneți cu asta?”. Ce vreau să spun? Că fiul meu, în urma a 4 ani de școală, a involuat. „Da, și?”. Degeaba i-am arătat că fiul meu, acasă, unde știa că mama lui și cu mine ținem la anumite standarde, scrie inteligibil și relativ repede iar, la școală, unde i se acceptă, scuipă cartofi pe pagină pe care nici el nu-i poate desluși ulterior. A dat sentința că fiul meu nu este bun la scris și ca atare, prin acel plan individual, i se va permite să susțină examenele pe tastatură. Eu, în ciuda deciziei acelei profesoare, și în ciuda terorii pe care o resimțeam când mama mea se înfuria că nu știu să fac bastonașele, știu că elevii sunt isteți și că vor ținti spre punctul de minimă rezistență sau chiar imediat sub el.

Să vă mai spun că am fost silit să aduc caiete dictando din România?! Elevii scriu adesea pe pagini complet albe, pe care mulți adulți (canadieni sau români, chiar profesoarele fiului meu) au dificultate de a ține scrisul drept, egal. Scrisul cursiv se numește caligrafie și se studiază – dacă se studiază – în clasele avansate, mai mult ca o ciudățenie decât ca un talent pentru a scrie rapid. Ca atare, vă rog să nu vă mai șocați când veți observă că mulți cetățeni vestici scriu cu litere de tipar, chinuit și încet – așa au fost educați. Și care e problema dacă vom scrie toți pe tastatură? Pe lângă faptul că există studii care demonstrează că scrisul cursiv ajută la dezvoltarea creierului, absența tehnologiei transformă un om educat într-un analfabet imediat. O singură explozie solară de tipul aceleia din 1859 (http://en.wikipedia.org/wiki/Solar_storm_of_1859), care atunci ne-a răpit doare telegraful, temporar, prin pulsul ei electromagnetic (EMP) îl va aduce pe fiul meu în imposibilitatea de a mai comunica prin scris. Da, da, știu – asta nu se va întâmpla! Întotdeauna nenorocirile se întâmplă altora iar nouă, numai lucruri bune.

După acea mult-iubită învățătoare-clovn, urma s-o aibă pe doamna Cameron. Toți țâțâiau, zâmbeau cruciș, spunea compătimitori „Good luck with Mrs Cameron”. Am fost foarte curios să o cunosc pe această „scorpie”. Întâlnind-o, m-am gândit că disimulează foarte bine, pentru că nu mi-a făcut deloc impresia unei scorpii – o femeie deschisă, articulată, decisă să-i educe pe copii. L-am tras de limbă pe Gabriel despre ea, l-am rugat să-mi puncteze diferențele față de fostele profesoare. El a ridicat din umeri și mi-a spus că dna Cameron nu acceptă – atunci când li s-a dat o temă de completat – copiii să vorbească între ei, să meargă de la o bancă la alta, să iasă pe sală fără motiv. Dacă nu te mișcai destul de repede, venea lângă tine și te pistona, îți arăta, te ajuta și, practic, te împingea de la spate ca să-ți termini lucrul. Am rămas perplex că aceste limite, pe care le consider nu numai normale ci și de dorit într-o școală, ajunseseră să fie asimilate cu atitudini excesiv de aspre. Menționez că dna Cameron a fost prima profesoară care l-a laudat pe Gabriel și spiritul lui aplicat (rareori întâlnit într-un copil de vârsta lui, chiar și în subsemnatul ).

Sistemul nu încurajează absolut deloc gândirea abstractă. Îmi amintesc un exemplu nostim. Fiul meu mi-a spus că s-au confruntat la Mate cu o problemă dificilă pe care nimeni din clasă n-a fost în stare s-o rezolve. L-am rugat să mi-o prezinte. „Ionel pregătește pentru mama lui o felicitare, folosind o poză de 9×12 cm. O lipește pe un carton de 12×15 cm și o decorează cu un șnur bicolor, lipit pe marginea pozei. Ce dimensiune, în cm pătrați îi rămâne pentru a scrie mesajul și ce lungime are șnurul”. Am chibzuit și l-am întrebat „Dar poți calcula aria cartonului, a pozei și să faci diferența? Dar știi să calculezi perimetrul pozei?”. A sărit imediat: „Da, desigur” și, în 2 minute rezolvase problema. De unde se vede că trivializarea problemei și prezentarea ei la nivelul cel mai scăzut, banal, trivial nu este soluție la educație.

O altă poveste simpatică legată de viteza lui de scriere, de concentrare și de modul în care sistemul vestic a decis să abordeze problema, s-a petrecut când Gabriel era în clasa a IIIa. Pentru că atunci când stăteam lângă el, pentru a-l ajuta la teme, se intimida și spunea prostii, ceea ce ajungea să mă scoată din minți și pentru că, alternativa, atunci când, după ce-i explicam ce are de făcut, plecam și el nu făcea nimic din ce avea de făcut, l-am rugat pe el să găsească o soluție.

El a venit cu soluția „Tu, daddy, trebuie să ai mai multă răbdare”.

Cum 90 de minute pt 10-12 înmulțiri mi se părea răbdare suficientă, am încercat să-i explic: „În viață, există situații, când răbdarea nu este posibilă. La un examen real, ai alocat un anumit timp, suficient pentru majoritatea examinaților și tu trebuie să te înscrii în acel timp. Când timpul a expirat, profesorul, indiferent de cât de răbdător este, îți va lua foaia de hârtie și numai ce ai scris acolo va fi luat în considerație”.

Ei bine, la mai puțin de două săptămâni, într-o zi, îmi spune „N-am terminat totul la extemporal”. Bine, dar cât ai făcut? „O pagină din două. Prima pagină”. Și câte exerciții erau pe prima pagină? „Două”. Și câte pe a doua pagină? „Trei” [ fiul meu, spre deosebire de mine, nu voluntarizează informații nimănui – adevărul trebuie „extras” prin interogatorii prelungite ]. Deci ai făcut mai puțin de jumătate! Nu m-am supărat și nici măcar n-am ridicat glasul. Eram bucuros că predicția mea se adeverea, că viața îmi sublinia cuvintele. „Eiii, ce ți-am spus? Uneori, deseori, răbdarea nu este o soluție! Trebuie să fii eficient. Nu-i nimic, vei face mai bine data viitoare”.

A doua zi, după-amiaza, s-a urcat vesel în mașină. „Dna învățătoare a adus lucrările.” Și ce notă ai luat? „Ah, încă nu știu, dar mi-a dat lucrarea înapoi, să completez ce n-am făcut.”  Și? „Și pentru că nu scriam destul de repede, doamna mi-a spus să rezolv și să-i spun rezultatele și ea le va scrie în lucrare”.  N-am mai spus nimic dar am fost extrem de supărat pe sistemul care îl învăța pe copilul meu că dacă nu ești destul de repede la scris, nu te va penaliza în nici un fel, ci îți va da o secretară care să scrie pentru tine.

Trebuie știut că, în Canada, nu există manuale. Nici note, nu în sensul convențional. Nici un Minister al Educației, provincial sau – cum ar fi mai nimerit – federal. Nu prea există teme – după ce la prima lui școală, una de nivel mediu (există o notare a școlilor prin rezultate), Gabriel avea temă zilnică (nu foarte grea, nu excesivă), la a doua ( o școală cu rezultate slabe) reușea să-și rezolve tema săptămânală în doar 2 ore, luni. La cererea mea, de temă zilnică, profesoara mi-a replicat, frustrată că mulți părinți se plâng chiar și de puținul dat și că ea încearcă să ne mulțumească pe toți.

Dar ce există? Cum știu profesorii și copiii că fac treabă bună sau… mai puțin bună?  Există cerințe și drumul de atingere a acelor cerințe este lăsat la latitudinea fiecărui profesor. Dacă plecăm de la premiza că fiecare profesor este un individ extrem de inteligent, dedicat, pasionat, inventiv – nu cred că e un lucru atât de rău. Din nefericire, realitatea contrazice această premiză. Profesorii căutau probleme de mate, le xero-copiau, și le împărțeau la elevi. Pentru muncă suplimentară,  mama lui Gabriel a făcut abonamente la site-uri care ofereau probleme potrivite programei școlare. Notele trimestriale sunt calificative – Excelent, Bun, Satisfacator. Acestea sunt secrete – le află numai părinții. Din când în când, elevii trebuie să treacă un test provincial care are doar două poziții „a trecut/n-a trecut”. Competiția a fost practic eliminată la orice nivel. Exemple gen „spuneai că ești mai bun la Mate decât Ionel și, uite, ai luat mai puțin decât el la extemporal”, fiind considerate rușinări au fost eliminate prin secretul notelor. O încercare a mea – bazată pe ideea că totul este relativ – de a afla dacă se află în prima treime a clasei, în ultima, s-a izbit de răspunsul inflexibil „performează la nivelul cerut” (naiba știe ce înseamnă asta în fapt, în sistemul valorilor).

Pentru a cugeta asupra validității sistemului lor educațional, e suficient să considerăm French Immersion. Acesta e programul în care, inițial, fiul meu a fost înscris. Este un program pentru nevorbitorii de limbă franceză. Deci, copii care, preponderent, n-au avut nici măcar tangențe cu limba franceză, sunt introduși într-un program educațional în care 80% din materii sunt predate în Franceză. Nu numai că trebuie să asimileze concepte noi, să învețe adunări, scăderi, înmulțiri și împărțiri dar trebuie s-o facă într-o limbă complet străină. Este ca și cum m-aș apuca să studiez fizica cuantică în Chineză. Apoi, an după an, procentul de Franceză scade continuu ajungând, în clasa a VIa, la numai 2h/săptămână. Este nevoie să mai precizez că toți vecinii mei, canadieni anglo-saxoni, spun râzând “Ah, am fost și eu la French Immersion dar tot ce știu este Oui/Non și Merci”?!

Adaug la această observație, faptul de importanță psihică (spun eu), că fiul meu n-a beneficiat de aceeași învățătoare doi ani la rând. Cu fiecare dintre ele am fost siliți, în primele luni, eu și mama lui Gabriel, să trecem prin explicații despre modul în care el funcționează cel mai bine, după care ele înțelegeau și problemele se normalizau… până anul viitor. În cel mai bun caz – și nu pt că Gabriel își schimba comportamentul ci pentru că apărea o nouă învățătoare. Pe de o parte acest lucru se datora sistemului – imbecil dacă mă întrebați pe mine – de a avea o învățătoare pentru fiecare an (deci cea care preda la clasa I, nu preda și la a IIa), pe de altă parte din cauză că sistemul de învățământ, lipsit de bărbați și asaltat de femei tinere, era un soi de antecameră la Maternitate: veneau, rămâneau gravide și plecau.

Nici pe aceeași colegi nu se putea bizui de la un an la altul, chiar și când a rămas la aceeași școală. Exista o rotație a cărei justificare n-am putut-o afla. Abia dacă rămânea cu 4-5 colegi de la un an la altul – și de obicei nu cu cei cu care înjgheba prietenii. Ceilalți erau trimiși în clase paralele. Începeai în clasa I-A, te trezeai vărsat la a II-C, apoi treceai în clasa III-D și așa mai departe. Bănuiala mea este că acest sistem este susținut pentru a preveni fenomenul de “bullying”, de șicanare. Ipoteza este – tot o bănuială, că dacă se cunosc toți cu toți, această șicanare va dispare. Realitatea arată că nu dispare și că e mai prezentă ca oricând, deși s-a ajuns la pedepse penale. Dacă aceasta este motivația, e una absurdă pentru că adâncimea unor relații previne șicanarea și nu multitudinea acestor relații.

Oricum ar fi, l-am compătimit pe fiul meu care, de la o vârstă fragedă (pt că împlinea 6 ani înainte de decembrie, a intrat în clasa I la 5 ¾ ani) a fost silit să se obișnuiască din nou și din nou cu chipuri străine, nefamiliare, că sistemul nu l-a lăsat să formeze prietenii durabile. Le-am povestit canadienilor de acel învățător din RO care, adesea, îi însoțea pe copii vreme de 4 ani, ajungea să le cunoască firea și să-i adreseze după cum meritau, prin metodele care funcționau, despre acele prietenii adânci care se legau și care ne dădeau un minim confort. Cu excepția celor implicați în sistem au fost de acord că era un sistem mai bun.

Deși exista această specializare – profesoara de I-a nu poate preda la clasa a II-a – nu exista nici o specializare pe materii de expertiză. Profesorul de matematică, era considerat de către sistem perfect pregătit pentru a preda istoria sau limba engleză. Pentru profesorii de “primară” nu există specializări – ca să predai Chimia (acolo Chimia, Fizica, Biologia sunt adăpostite sub Science) să fii silit să ai cursuri de Chimie. Nu știu exact, dar acesta pare să fie cazul și la Middle-school (7-8): profesoara de Religie preda Istoria și proful de Mate putea fi și de Limbă Franceză. Acestui lucru și datorită faptului că nu existau indicații clare de predare a unei materii, probabil, se datorează faptul că, la un moment dat, fiul meu putea enumera toate meseriile tipice unui sat medieval dar nu putea numi un singur mare imperiu sau un singur mare împărat.

De menționat este însăși organizarea claselor. Pentru menținerea acestui nivel de amuzament impus și pentru a dovedi ingeniozitatea doamnelor angrenate în sistem, pereții sunt tapetați cu planșe, declinări, desene amuzante. Venit, odată, la întâlnirea privată în care să primim informări cu privire la mersul lui Gabriel la școală, deși foarte interesat m-am trezit absorbit de aceste metode de distras atenția, rugând-o pe profesoară să repete. Profesoara tocmai îmi spunea c-a fost silită să pună un paravan în fața lui Gabriel pentru a-l ține atent la muncă. Nu, zău?!

Ajuns în Arizona, am avut ocazia să remarc aceeași insatisfacție a localnicilor cu sistemul de educație. În US situația este însă și mai cruntă. A-ți introduce copilul într-o școală publică este fie o dovadă crasă că nu te interesează viitorul lui/ei, fie o dovadă a sărăciei. Unii mi se lăudau că i-au înscris la Academii. Titulatura elevată precum și popularitatea acestor Academii mi-a trezit interesul. Ce sunt? Un coleg a alunecat pe panta unor explicații alambicate dar, după 5 minute, a fost întrerupt de alt coleg, Brandon: „Dacă-mi permiți. Nu e nimic sofisticat, Andi, ba chiar e foarte simplu. Aceste Academii sunt școli publice dar care nu au finanțarea asigurată de stat: primesc bani dacă dau rezultate. În plus, ceea ce ne interesează pe noi, părinții, este că sunt școli clasice, cu postament, catedră, unde elevii trebuie să asculte ceea ce predă profesorul. Așa cum am învățat noi în anii 60-70.”

Trebuie să mărturisesc că după Bridlewood School – acea școală slabă –, unde fiul meu sub-mediocru și unde încercau să blameze condiția lui Asperger pentru orice nereușită, am așteptat cu inima strânsă rezultatele tranziției spre All Saints High-School (unde intra in acel middle-school, în clasa a VIIa). Rezultatele excelente pe care le-a avut acolo – inclusiv faptul că era considerat strălucit la limba franceză după 3 ani de întrerupere (comparat cu alții care nu avuseseră această întrerupere) – mi-au confirmat teoria: fiul meu care era submediocru într-o școală submediocră, devenise bun, foarte bun într-o școală care cerea rezultate de la studenți, unde exista structură și disciplină.


 

No Comments

Post a Comment