Oameni și Roboți

Un prieten bun, a postat pe Facebook un articol despre cum, lucrătorii responsabili pentru deszăpezirea Montrealului, își iau Crăciunul liber. De marți, orele 16, până joi, orașul urma să fie lăsat fără un serviciu esențial, tocmai într-o perioadă cu mari căderi de zăpadă.

Pentru mine era o știre iritantă. Îmi imaginam ambulanțe neputând ajunge în timp util la pacienți grav bolnavi, pompieri întârziind la incendii, oameni împotmoliți în zăpadă, incapabili să ajungă la cinele festive ale familiei.

Pentru prietenul meu, un om excepțional de altminteri, eliberarea lucrătorilor pentru a-și petrece ziua de Crăciun alături de familie era un semn de suflet, de umanitate, un lucru de negăsit la „roboţii de la sud de râul Ottawa” (a se citi „canadienii anglofoni”).     Nu putem nega faptul că există diferențe culturale majore între cultura anglo-saxonă, protestantă – pe de o parte – și cea latină – pe cealaltă. Trăind în Ottawa, pe granița dintre Quebec și Ontario, sunt expus ambelor culturi și le pot studia comparativ.

Pentru francofoni, anglofonii – cu comportamentul lor precis, cu tendința lor maniheistă de a împărți lumea în bun-și-rău/corect-și-incorect, cu obiceiul iritant de a economisi, de a chibzui, de a-și programa viața, cu moralitate neșovăitoare – acești W.A.S.P. [ White Anglo-Saxon Protestant ] sunt niște roboţi, apreciați (oarecum) pentru precizie dar disprețuiți pentru dezumanizarea percepută.

Desigur, anglofonii au credința de neclintit că drumurile trebuie curățate atunci când e zăpadă. Ei se bucură pentru că asta le aduce bani. Am vorbit cu oameni care lucrau în deszăpezire și se rugau pentru o iarnă cu multă zăpadă.  Asta, pentru ei și familiile lor, era diferența dintre un an îmbelșugat și unul sărăcăcios.

Francofonii au credința că drumurile trebuie deszăpezite atunci când este convenabil pentru ei și familiile lor. Plata suplimentară, sporurile de salariu nu înseamnă nimic atunci când este vorba de un eveniment important, uman, sufletesc.

Această postare m-a condus să scriu despre una din marile mele nedumeriri și subiecte de iritare: De ce – noi, cei din cultura latină – ne definim umanitatea prin slăbiciune?

Sunt doar un om” se pare că ar fi spus conductorul trenului din Santiago care s-a răsturnat (2014), imediat după accident. 80 de oameni au murit pentru că… el era “doar om”? Vorbea la celular și a condus trenul cu 190 kmph într-o zonă de 80.

Consecințele "umanității" invocate de conductor
Consecințele “umanității” invocate de conductorul spaniol

În RO am auzit atât de des asigurări „Oameni suntem, ne înțelegem noi” numai în condiții în care, ulterior, m-am trezit fraierit. Am o adevărată fobie împotriva acestei excepții.

Într-o discuție, prin 2002, un francez mi-a spus că Chirac nu este vinovat de corupție pentru că n-a făcut decât să fie uman și i-a acordat unui prieten un contract fără licitație, că așa fac… oamenii.

    Oare? Oare suntem oameni atunci când ne lăsăm purtați de slăbiciune?

     Când decidem să ne îngăduim slăbiciunea indiferent de consecințe – să vorbim la celular când viața semenilor depinde de precizia noastră, când dăm pe spate câteva pahare în plus și ne urcăm la volan, când operăm sau pilotăm un avion după o noapte de petrecere, când ne luăm Crăciunul liber indiferent de natura meseriei, când luăm șpagă sau înțelegem pe cei ce iau șpagă – oare atunci suntem cu adevărat oameni?

N-aș vrea să credeți că sunt avocatul „roboțelului”. La o adică și anglo-saxonii au slăbiciuni omenești, și ei greșesc, și ei cedează uneori – roboți perfecți, în carne umană, nu există. Dacă aș sugera că executarea precisă, fără crâcnire, perfecționistă a oricărei sarcini ce ne-a fost încredințate este un semn de umanitate, ar însemna că-l susțin pe Rudolph Hoss și pe celelalte cozi de topor pe care istoria ni le-a lăsat ca exemple.

Dar răspunsul, ca întotdeauna, nu poate fi găsit în extreme. Când vine vorba de a presta un serviciu public, precizia, dedicația, urmarea întocmai a procedurilor – cât timp mai pot fi urmate, cât timp au sens – mi se pare un semn gigantic de umanitate.

Bănuiesc că totul depinde de definiția personală și de cea culturală pe care o dăm „umanității” și „omului”. Dacă vedem OMUL ca o persoană responsabilă, dedicată, empatică, a cărei acțiuni au impact asupra semenilor săi, atunci nu, nu suntem deloc oameni când ne vedem de ale noastre și ne facem de cap. Trebuie să renunțăm puțin la ego-ul nostru, la dorințele noastre personale, la egoism, pentru a fi OAMENI. Atunci când încercăm să definim cuvântul OM fără a-l filtra prin UMANITATE, prin acea conexiune de comunitate, de interes comun, facem loc „omului”, un animal dăunător care s-a răspândit necontrolat pe această planetă.


 

No Comments

Post a Comment