Eu gândesc în tipare. Mintea mea încearcă să cunoască lumea folosind statistici, probabilități, șabloane. Este la modă să gândești original, “în afara cutiei”, așa că mai nimeni nu vreau să admită că acest mod de funcționare a minții e un lucru comun. Nu o spun eu ci oamenii de știință. Recunoașterea unor tipare ne-a ajutat și încă ne mai ajută în supraviețuire. Acest fel de a gândi tinde să observe șabloanele care ne definesc, stereotipurile.
Stereotipurile sunt iarăși un subiect care displace umanității moderne. La urma urmei, pe baza acestor stereotipuri suntem condamnați în Vest: 10,000 de români care se ocupă cu cerșetoria, leneși și care comit infracțiuni fac ca milioane dintre noi să fim condamnați de locuitorii țărilor străine în care ne aciuăm. E nedrept și totuși… la fel cum nu iese fum fără foc, nici stereotipurile nu apar din neant. Admit că sunt dăunătoare în practică – fiecare om are dreptul de a fi judecat pe baza propriei persoane și nu a grupului din care face parte – dar, în același timp, pot fi extrem de folositoare pentru crearea unor modele teoretice de studiu. Societatea și cultura în care cineva se dezvoltă își pune amprenta asupra individului – fie că o admitem, fie că nu, fie că ne place sau nu. Prefer să arunc aceste stereotipuri o privire plină de speranță. O dată ce înțelegem corect ce șablon ni s-a aplicat, cu bune și rele, putem decide să-l eludăm și, individual, să demonstrăm că ne putem desprinde de el.
Nu vreau ca textul meu să fie perceput ca un exercițiu de “ură de sine”. Este, în mod cert, una din zonele în care mass-media a excelat în ultimii 24 de ani de libertate ai cuvântului. Ne-am săturat cu toții să citim și să auzim “românii nu pot”, “nu suntem în stare”, “toți românii sunt așa și pe dincolo”. Aceste terminologii nu crează decât emoții negative – care lucrează împotriva noastră, așa cum încerc să explic chiar în acest articol. Suntem ceea ce suntem – oameni, nici mai buni și nici mai răi decât alții expuși acelorași condiții: comunism, penurii, individualism, educație cu accent pe factorul academic și prea puțin pe cel social ș.a.m.d. Ceea ce suntem este un lucru important de studiat numai prin prisma celor ce putem deveni.
Stereotipic, poporul român, ca un întreg (nu defalcat pe indivizi) pare să manifeste simptomele unei personalități narcisiste. Un psiholog enumera simptomele acestei afecțiuni și mintea mea le bifa în descrierea personajului imaginar care este “românul tipic”. Gândul părea atât de absurd încât am încercat să-l alung. La urma urmei, credeam eu, personalitatea narcisistă se dezvoltă printr-o laudă excesivă. Dumnezeu știe că noi, ca nație dar și ca indivizi, n-am avut deseori parte de laude. Aprofundând însă subiectul am descoperit că mă înșelam. Deși nu se știe cauza exactă, specialiștii speculează că o personalitate narcisistă se poate dezvolta și prin interacțiuni negative în timpul copilăriei:
- când este expus la extrem criticism sau abuz emoțional;
- când părinții nu oferă o educație consecventă, predictibilă;
- când modelul parental proiectează în copii comportamente manipulatoare.
Mulți dintre membrii generației adulte, ai generației mele, pot aduce mărturie că au fost expuși unor asemenea interacțiuni. Poveștilor adunate de la cei de vârsta mea abundă de asemenea situații negative. Părinții noștri nu se înghesuiau cu laudele, în schimb orice greșeală ne era reamintită luni în șir. O procesau și vorbeau despre ea până când, chiar dacă ei n-o spuneau în clar, ajungeam să ne spunem singuri că nu suntem buni de nimic. Succese moderate nu reprezentau decât normalitatea și nu se dă laudă pentru ceea ce este subînțeles.
De asemeni, consistența în educația de acasă era un lucru rar întâlnit. Chiar și în ziua de azi mulți părinți nu vor să înțeleagă că educația nu se face în hopuri. Ignoră copilul și-l așteaptă să se autoregleze, apoi când speranțele lor nu sunt împlinite și au avut și o zi grea la serviciu, încep să urle brusc. Iau măsuri radicale, “coboară milităria din pod”, dar acestea sunt temporare, după care urmează iarăși ignorarea.
Profesorii, la fel, își rezervau aplauzele pentru 1% dintre elevi, cei cu care făceau paradă la olimpiade. Cu toții ținem minte expresia “10 este pentru Dumnezeu”. Nici după școală lucrurile nu se îndreptau. Nu ar fi avut cum – atitudinile se propagă prin timp. La vârsta adultă, un proiect de serviciu împlinit cu succes, rareori obține o recunoaștere din partea șefilor. Un eșec însă, chiar și unul cu cauze obiective, este țipat în toate cele patru colțuri ale lumii iar vinovații – adevărați sau imaginari – sunt căutați, expuși public, înfierați ca să se învețe minte. Iar ei, bineînțeles, nu învață decât să renunțe la inițiativă și, pe din dos, înciudați, să saboteze bunul mers al lucrurilor.
Aceste circumstanțe pot conduce, mai ales în cazul firilor sensibile, la ceea ce psihologii numesc “narcisism defensiv”. Egoul persoanelor suferinde este exagerat de umflat și nu se sprijină pe realizări concrete. Dacă suntem cinstiți, recunoaștem imediat șablonul “românului tipic” care este cel mai-cel mai, pe care nimeni nu-l întrece deși, cu excepția unor istorioare umflate, nu poate prezenta nici un argument concret.
Este mecanismul de apărare al unui ego sub atac. Un prieten de-al meu aducea în conversație o observație excelentă: “Românii sunt singurul popor care manifestă, simultan, și un complex de superioritate și unul de inferioritate”. Pe de o parte susținem că “românii sunt recunoscuți oriunde în lume ca harnici și inventivi”, vizionăm filme cu ce-ar fi fost Terra fără noi (sugestie: am fi fost în copaci și am fi aruncat cu materii fecale unii în alții… și acum n-o facem?!), construim teorii elucubrante care demonstrează (pentru “dacopați” și susținătorii lor) că întreaga civilizație se trage din geto-daci.
Cu viteză uimitoare însă, uneori imediat după această afirmație, ne scufundăm în neagră ură de sine și ne înfierăm în fel și chip: suntem leneși, hoți, corupți. Unii nu se sfiesc chiar s-o pună pe seama geneticii – că ne-am născut ca să fim astfel. Din fericire, personalitatea narcisistă explică că acest aparent paradox s-a dezvoltat prin educație.
Ego-ul național, deși mare, este fragil în cazul narcisismului defensiv. Orice comentariu nefavorabil sau nealiniat cu părerea noastră este imediat privit ca un atac la persoană. Și rejecția este un afront personal. Cine a respins avansuri romantice poate vorbi pe larg despre această atitudine.
Nevoia de atenție constantă, admirație și laude este un alt simptom. E suficient să ne gândim cum toți își pun “pilele” în funcțiune în cele mai banale situații, pentru a fi convinși că primesc toată atenția cuvenită. Suntem iritați când, în ciuda ciubucului și pilelor, suntem tratați ca orișicare altcineva. Iar pentru a susține nevoia noastră bolnavă de atenție, amintiți-vă de câte ori ați fost asaltați de prieteni sau cunoscuți cu cele mai triviale metode de cerșit admirația: povești despre vila sau mașina nouă sau cu din acelea în care se aruncă numele unor personalități ca să fim asociați cu acestea.
Narcisiștii îi invidiază pe toți și sunt convinși că toți îi invidiază. Povestea cu “capra vecinului” capătă, din acest unghi, o explicație ușor de înțeles și de acceptat. Cât despre partea a doua, cea cu ideea fixă că toți îl invidiază, este argumentată de sute de articole și comentarii românești care descriu comploturi internaționale menite să fure bogățiile acestei țărișoare. Degeaba ar încerca cineva să demonstreze că România, la scara economiilor lumii este un pigmeu (întregul PIB este cât venitul anual al Apple), mulți dintre concetățenii noștri sunt convinși că magnații lumii nu dorm noaptea gândindu-se cum să pună mâna pe acest colț de rai.
Și la nivelul micro, așa cum ar face un narcisist “normal”, orice afront (real sau imaginar) este imediat pus pe seama invidiei sau pe seama faptului că individul este neînțeles de ceilalți – alt simptom al acestei afecțiuni psihice.
Preocuparea cu fantezii legate de succes, atractivitate fără egal, putere și inteligență, este o trăsătură amplu exemplificată de discursul cetățeanului român. Desigur, pentru un tânăr de 15-20 de ani statutul de “visător” descrie mai bine aceste preocupări dar când ele persistă în vârsta adultă deși nu există semne pragmatice de împlinire a acestor fantezii, intră în zona patologicului. Cu toții avem prieteni și cunoscuți de vârstă mijlocie care sunt convinși că vor lansa afaceri de miliarde, vor deveni vedete Hollywood sau vor lua, măcar, un premiu Nobel – cel pentru pace (celelalte fiind prea dificile).
Ne plângem adesea de lipsa de empatie a concetățenilor, de înțelegere a dorințelor și nevoilor noastre. Evident, asta nu presupune că noi, cei ce ne plângem, suntem mult mai empatici cu alții. Fiecare greșeală a semenilor este tratată cu o asprime lipsită de empatie. Cât despre aroganță, un alt simptom, ce să mai vorbim?! 95% din oamenii care înconjoară românul tipic sunt, dacă ar fi să-i dăm crezare acestuia: proști, imbecili, nesimțiți, leneși. Chiar și simpla diferență de preferințe politice este pusă, arogant, pe seama prostiei sau, cum se spune delicat , pe seama “spălatului pe creier”. Aroganța nu se manifestă doar în cuvinte ci transgresează în zona faptică. Dovada? Strecuratul în rând sau săritul complet peste acesta, cu sentimentul că merităm ceva mai mult decât ceilalți; greșelile cotidiene (să spunem de trafic) a căror menționare nu este întâmpinată cu o scuză ci cu un atac frontal, plin de tupeu; ca să punctăm numai două atitudini des întâlnite.
Deși unele simptome se suprapun pe acelea ale unei persoane pline de încredere de sine, în cazul celor cu personalitate narcisistă, aceștia au atât de multă încredere de sine încât ajung să se creadă mai buni decât ceilalți. În realitate, au o încredere de sine fragilă. Nu suportă critica și, pentru a compensa pentru fragilitatea internă ca și pentru a se auto-valida, au tendința de a-i minimaliza și ridiculiza pe cei din jur. Cu suflet de român combinat cu o luciditate rece nu pot să nu mărturisesc, în numele nostru, al tuturor, că nu suntem deloc buni în a îndura critica. De la primele cuvinte ale unei critici – chiar și una decentă, prietenoasă – ne cufundăm în defensivă. Deși această explicație nu își are locul aici, trebuie amintit că metoda de a ne apăra de critică și de senzațiile negative care o însoțesc este una surprinzătoare, și anume de a ne însuși critica, măcar de a promite s-o luăm în considerație. O persoană puternică poate accepta că a greșit fără a-și pierde respectul de sine.
Mi se pare inutil să adaug la acest articol lung, demonstrații suplimentare despre hiperemotivitatea noastră națională, drama cu care ne hrănim și pe care o întețim cu jocuri duplicitare. Sau despre alte trăsături narcisiste cum ar fi cea de a-i folosi pe cei din jur și incapacitatea noastră pentru ceea ce psihologii numesc “relații sănătoase”.
Ce mi se pare greu de înțeles este că noi, cei forțați de criticismul extrem, să ne apărăm ego-ul, ne lăsăm în prezent influențați de înțelegerea greșită a unor teorii vestice și, astfel, consolidăm următoarea generație de narcisiști. Desigur, o facem prin metoda inversă celei aplicate asupra noastră – prin laude excesive, nesusținute de performanțele copiilor noștri, prin o indulgență care adeseori frizează absurdul (copilul pică bacul și este “pedepsit” cu o vacanță în Turcia și/sau o mașină nouă), prin inducerea în ei a sentimentului că nu trebuie să dea nimic pentru a primi totul. Și, ca și părinții noștri, nu suntem extrem de consecvenți în aplicarea corectă a pedepselor și recompenselor.
Bine, suntem narcisiști! Și ce-i cu asta? N-am spus-o ca să provoc resentimente. Revin la punctul meu de vedere – suntem oameni, nici mai buni și nici mai răi decât americanii sau francezii sau cine știe ce nație. O spun numai pentru abia când ne înțelegem și – important și rar – ne acceptăm defectele, abia atunci putem păși pe drumul îndreptării.
Dacă prezentăm, ca națiune, tendințe narcisiste, oare nu putem să le ținem în șah, să le controlăm?! Să nu mai sărim de 10 coți când Daily Mirror ne vorbește de rău?! Sunt convins că dacă toată mass-media românească ar critica poporul britanic timp de o săptămână, abia dacă am smulge de la ei o mențiune de un paragraf, și acela plasat pe pagina 10. Decât să ne jelim, mi se pare mai important să ne consolidăm ego-ul și să ne concentrăm pe ceea ce trebuie făcut ca să ne îmbunătățim. Sper că va veni și timpul când ne vom accepta pe noi înșine și cu bune și cu rele, individ cu individ. Abia atunci, cred eu, vom deveni o națiune matură.
No Comments