Commentary Food for Thought

Vieți mici

Ca adolescenți totul este posibil. Când avem timp liber – și mulți dintre părinții noștri nu ne maltratau cu un milion de activități extra-școlare – visam la ceea ce va fi viața noastră la maturitate și imaginația noastră contopea 100 de filme de acțiune, de iubire, de dramă și de comedie pentru a zămisli un destin special, de nemaiauzit. Aventuri exotice, iubiri copleșitoare, tragice, dar nu chiar atât de tragice, bogății de nemaiauzit și chipul nostru împroșcat pe coperțile revistelor de vedete. Bineînțeles, este imposibil ca viața să se ridice la standardul absurd al imaginației noastre de atunci. Ne înglodăm în lucruri mici: studii, o slujbă care ne răpește măcar un sfert din timpul liber, plată pentru locuință, modernizări, copii și toate cele ce decurg, probleme cu mașina, probleme cu impozitele, alergătură, crize de viață – o problemă de sănătate, un divorț, un deces. Uneori acceptăm acest destin și ne găsim alinare în micile bucurii el. Aceasta este maturitatea. Alteori, sub presiunea mediului sau pur și simplu pentru că nu știm să ne maturizăm, îl rejectăm și devenim amari că viața noastră nu este așa cum am imaginat-o.

Cultura noastră, a celor cu sânge latin, cultură boemă și plină de imaginație (se spune) nu acceptă această resemnare. Cultura noastră trăiește din dramă, din confruntare, din excepțional. De câte ori auzim de un destin banal comentăm plini de dispreț. Mă refer la un om care se duce la slujbă, își crește copiii, își tunde iarba și repară prin casă, care economisește bani și face toate acele lucruri pe care 99% dintre noi am fost sortiți să le facem. Mă refer la modul în care ni-i imaginăm pe germani, pe suedezi, pe anglo-saxoni. Prin contrast, decretăm ca „viață trăită din plin” un model haotic, plin de excese. Aplaudăm ieșirile inopinate „la o cafea/bere” din timpul săptămânii, la ora 22:30, și nu ne sfiim să recunoaștem că a doua zi vom ajunge la 11 la serviciu. Frecvența lor nu ne deranjează – să fie oricât de dese. O viață are omul și ea trebuie să fie trăită – ca și cum a schimba crâșma X pe restaurantul Y implică o nouă experiență și ne îmbogățește viața. Schimbăm mașina, casa, cumpărăm tot ce ne promite o viață mai bogată, mai multă veselie, mai multă fericire. Ne vindem orice principiu transmis de la părinți (ce știu eu, cu viața lor anostă?) pentru bani, mulți bani care, e clar, ne vor elibera timpul și, desigur, ne vor permite să facem tot ce ne-am imaginat vreodată. Și ce anume ne-am imaginat? Ăăăăăăă… ah, da, să stăm pe internet, să bârfim, să căutăm aventuri care să zgâlțâie monotonia și să umple goliciunea vieților noastre, tot mai lipsite de sens.

Sad life on computer
Cautand dimensiuni noi vietii.

Vinovat! Nu pot să mă disculp de acest mod de gândire. Am crezut, sincer, că un an de relaxare în România, departe de tocătura zilnică a vieții, mă va elibera pentru proiecte personale pe care, de ani întregi le amân. Cu atâtea ore eliberate de drumul pe autostradă, serviciu, treburi casnice, în mod cert voi găsi timp să-mi împlinesc toate dorințele secrete, să socializez, să-mi deschid orizonturile. Și am găsit socializare – mai multă decât am anticipat, decât am dorit, decât cred că este benefică: telefoane, adunări la barul X sau la restaurantul Y, onomastice, celebrări sau pur și simplu ieșiri pentru că-i marți și nu știm ce să facem. În rest am dormit mult, am privit prea mult la TV – din fericire am reușit să mă izolez cât am putut de bine de canalele românești de talk-show-uri. Am mișcat ceva în direcția viselor mele dar îmi este clar c-aș fi putut face mult mai mult. Și am irosit viață pe internet, pe Facebook și m-am trezit în miezul unei lumi care are incredibil de mult timp liber, mult mai mult decât oricine ar putea duce. M-am trezit angrenat în certuri inutile și în jocuri copilărești purtate de adulți îmbolnăviți de „turbarea de bine”.

O (ne)cunoscută de pe Facebook, să o numim Mirela, aciuată într-o țară europeană, s-a îndrăgostit de un cunoscut care are o iubită stabilă de ani întregi. Oprimată de viața ei nefericită, de copii și de un soț prea rezervat, și-a pus în cap că fericirea ei este alături de acest bărbat. I-a făcut avansuri de care el, din diplomație, s-a ferit. Apoi prietena lui a aflat și a fost silit să spună Mirelei, lucrurilor pe nume: că nu este interesat de avansurile ei și ar dori să fie lăsat în pace să-și trăiască viața cu cea pe care a ales-o.  Aici s-ar fi oprit lucrurile – fără mare supărare – într-o lume care mai are o fărâmă de decență. Nu și în cultura noastră. Decisă să trăiască povestea de iubire care exista numai în imaginația ei, sau poate incapabilă de a-și accepta gafa, Mirela a început să o bârfească pe iubită și să facă insinuări penibile pe orice grup și perete care îi permitea acest lucru. Uneori o făcea direct, brutal, alteori, pentru a-și păstra imaginea de „doamnă”, rafinat, prin insinuări din care putea bate în retragere, spunând că sunt glume (deși toți înțelegea că nu este o glumă). Apoi, fie direct, fie indirect, a ridicat pretenții penibile față de amici, tipice mai mult adolescenților confuzi: „ori ești cu mine, ori ești cu inamicul”. Ca de obicei în cultura noastră, neutralitatea n-a fost un răspuns acceptabil. Într-o seară, intrând întâmplător pe Facebook, am observat o discuție halucinantă. Pentru că un număr de amici care nu-i aleseseră tabăra, inclusiv și perechea pe care o viza, activau într-un grup de cultură, mânia i s-a orientat spre acel grup. Cu viclenie lașă, Mirela n-a îndrăznit să lovească de una singură. L-a pus în drepturi de administrator pe un alt individ, un anume R…aul, care duce o viață goală pe care încearcă să și-o împlinească prin alcool, mult alcool. Când Raul a amenințat, în furia lui alcoolică, cu distrugerea grupului, ea l-a încurajat. Întâmplarea a făcut să fiu martor la această discuție – care a scăpat multor membri pentru că a fost online doar 20 de minute, chiar înaintea dispariției grupului. Mi s-a părut un gest complet grobian și am blamat mai mult creierul operațiunii, pe această Mirela, decât pe bețivul de Raul, care a pus-o în acțiune. În fapt, pentru a se răzbuna pe două-trei persoane care-i iritau, au dat foc locului public unde aceștia se întâlneau cu prietenii lor, oameni fără vină. Grupul a fost recreat și am simțit nevoia să le spun că mi se face silă/milă de viața lor îngustă care-i împinge să facă asemenea gesturi disperate, malițioase, penibile.  La următorul pas, prietenei mele i s-a cerut să aleagă, tot de către bisericuța acestor oameni mici – ori cu ei, ori cu mine – și un viitor sumbru i-a fost descris: că eu o voi părăsi și atunci nu va avea pe umărul cui plânge. Ea a făcut ceea ce aș fi făcut și eu pentru ea. Politicos – este o ființă politicoasă – dar ferm, i-a rugat să o ignore, cum va face și ea cu ei. Acest lucru se petrecea în toamna trecută. Ei bine, la aproape 6 luni de la ultima schimbare de cuvânt dintre ea și acești oameni (bețivul de Raul și vicleana Mirela), această femeie încă postează poze neflatante ale prietenei mele  (luate la petreceri, când era obosită și transpirată de la dans) pe zidurile prietenilor și în grupuri, știind că urăște acest lucru pentru că este o persoana discretă. Acest lucru n-a făcut decât să-mi confirme că viața acelei femei nu are sens, este penibil de mică și de mizeră, și că ea încearcă să-i dea sens.

DISCLAIMER: This application will not fill out the emptiness of your life.
DISCLAIMER: This application will not fill out the emptiness of your life.

Vineri, într-un grup de pe Facebook, s-a pornit o altă furtună penibilă. Locul acțiunii era un grup, pretins cultural, lucru vădit și de includerea cuvântului „carte” în descrierea lui. Spun “pretins” pentru că 80% din subiectele aruncate acolo n-aveau nici o legătură cu cultura: frustrări de peste zi, inclusiv cine și cum a fost numit în o funcție politică, bârfă de orice gen, postări de o credulitate înfiorătoare, gen „în largul Portugaliei, în Atlantic, s-a descoperit o piramidă scufundată”, sfaturi de dietă, și alte lucruri din orizontul unei persoane mondene. Oricum ar fi, îmi spuneam asemeni bunicului meu „de-ar putea ei vorbi cât pot eu asculta” și ignoram ce nu-mi stârnea plăcere. Administratoarea grupului este o fostă jurnalistă – greu de crezut, având în vedere faptul că nu reușește să formeze propoziții complete și tot ce scrie este marcat de multe puncte de suspensie, un obicei din ce mai răspândit și iritant menit să ofere scrisului greutatea pe care, altfel,  n-o are. Brusc, această uitată jurnalistă, are o mare revelație. Aparent un profil din grup era fals, posibil al unui femei deși persoana se declara bărbat. Pentru că eram prieten cu acel profil și pentru că el introdusese câțiva prieteni din grupul ei într-un alt grup, condus de o altă prietenă virtuală (pe care n-am întâlnit-o niciodată), raționamentul bolnav al jurnalistei, a ajuns să… îmi pună identitatea la îndoială. Mi-a spus că am vorbit despre mine la feminin. A punctat o pagină culturală (Share) care n-a atacat-o niciodată, ca fiind un dușman ascuns. O vreme am încercat să rationez cu ea, să explic că nu mă interesează cine este în spatele acelui profil – dar, bineînțeles, m-a judecat după micimea lumii și minții ei („ești prea inteligent ca să nu te prinzi”). Faptul că pe blogul meu am ales să scriu despre mine la persoana a IIIa (o formă foarte folosită în A de Nord unde scriiturile bazate pe „eu” sunt tratate ca laudă nerușinată) i-a întărit convingerea. Ah, da, profilul se numea Alexandru Alexandrescu și fiul meu are numele mijlociu de Alexandru – Q.E.D. (și nici măcar nu știa că al meu tată are prenumele de Alexandru). Am schimbat strategia și am încercat să-i explic că nici una din profilele și paginile menționate nu au atacat-o, nu i-au făcut nimic rău. Ca un piranha, n-a slăbit mușcătura, aducând noi acuzații paranoice (cu suportul altor câtorva membri) așa că am părăsit grupul. Aș fi putut bineînțeles continua argumentațiile – să-i propun un Skype, să-i spun că e absurd ca eu să nu fiu cine spun că sunt (profilul meu conține zeci de poze, adăugate peste ani), să-i amintesc că ea m-a invitat în grup și că, deși nu eram deloc încântat de conținutul grupului, m-am comportat întotdeauna politicos și în limitele bunului simț… dar știu că viața ei, atât de îmbelșugată încât îi oferă luxul unei leni infinite, are nevoie de această excitare. Deloc puțin important, viața mea, oricât de limitată este, e prea scurtă pentru asemenea lupte și mi s-a părut că o oră înfruntând acuzațiile de procuror comunist care deconspiră dușmanii patriei e mai mult decât suficient. Era începutul weekendului, când lumea caută pace, liniște, acel sentiment minunat pe care-l ai când ai scăpat de o săptămână de muncă – evident, trebuie să muncești pentru a prețui acest sentiment. Ea însă alesese bârfa și atacul la persoană. Mi s-a părut chiar absurd că începeam să mă simt vinovat deși nu îi făcusem absolut nimic acestei femei.  Două zile mai târziu, îi cerea prietenia prietenei mele pe Facebook, semn că simte nevoia de a-și mai ocupa câteva ore din viața ei goală cu nițică bârfă.

Acestea fiind spuse, cu mitul „timpului liber” spulberat, abia aștept să mă întorc la viața cumpătată și banală din America de Nord, unde singurele drame sunt legate de faptul că mi s-a stricat tunzătoarea de iarbă sau motocicleta, unde oamenii practică zicala “dacă nu ai nimic bun de spus, nu spune nimic“.  Îmi doresc, cu îndârjire, să mă întorc la jogging-ul prin aer liber al cartierului de periferie, la liniștea lacului dimineața, când ies la pescuit, la fiul meu iubit și la problemele mici ale unei vieți mici dar, cumva, ciudat, mai împlinite decât ce aș putea avea aici.


 

6 thoughts on “Vieți mici”

  1. Draga Andi, numele jurnalistei uitate, paranoice, procuror comunist, fiinta care si inlocuieste incapacitatea de a alcatui fraze cu puncte, puncte este Monica Nistorescu…numele grupului este Cartea Mea…grup inchis in care te ai infiltrat sub o falsa identitate, aceea a unui medic Alexandru Alexandrescu.
    Le datorezi macar atat cititorilor tai, pentru a intelege un pic mai mult din confuza ta poveste.
    Contul Alexandru Alexandrescu a disparut dupa aceasta discutie in Carte…o fi o pura coincidenta
    In orice caz, te felicit pentru modul barbatesc, viril si elegant in care ai infierat un grup de oameni si pe administratorul acestui grup ” al carui continut nu ti placea”, in absenta lor….ce n am inteles este de ce ai ramas intr un grup care nu era pe gustul tau, ba ai mai si interactionat zilnic !
    Am facut aceste precizari pentru cititorii tai, nu pentru tine.
    Pentru ca eu nu sunt nici lasa, nici ascunsa, nici defecta psihic….puncte, puncte

  2. Foarte bine, Monica. Daca doresti sa te deconspiri, esti libera s-o faci. Eu am fost nominal discutat, barfit, infierat, in absenta mea. Nu mi s-a cerut nici o explicatie in privat iar cand am intrat in discutie eram deja judecat si condamnat. Nu pot spune decat ca nu am si nu am avut niciodata alt cont pe Facebook.
    Imi pare rau ca viata nu a fost buna cu tine dar cred ca, daca ai dori, ai putea sa-i dai un sens, unul mai inalt decat a trolla blogurile. Ti-as spune mai multe dar imi vine greu sa ma lupt cu “puncte, puncte” 🙂

  3. Viata a fost minunata cu mine, Andi!
    Ma cunoaste foarte multa lume si stie ca i adevarat…cu tine cred ca a fost mai mastera, asa…da’ las’ ca te intorci tu in lumea civilizata dupa acest an sabatic si va fi buna si cu tine…

  4. Dar e minunat titlul tau, Vieti mici….ce pacat ca te citeste atat de putina lume…acum, ca nu mai exista Alexandru Alexandrescu sa dea linkuri la blogul tau…trebuie sa fabrici repede altu’….puncte, puncte…

  5. Misto verbul asta, “a trolla” bloguri…foarte potrivit unei “persoane intelectuale”, vorba ta…:))))
    Dar eu nu spun decat “credulitati”, dragul meu sfertodoct cu pretentii…:)))
    Puncte, puncte

  6. Buna ziua, Monica.
    Am citit cu atentie articolul lui Andi si mesajele lasate de Dvs. Sustineti ca sunteti jurnalista. Imi permit sa va intreb: Unde ati invatat limba romana? Am depistat fosrte multe greseli ortografice si lexicale textele dumneavoastra.. Nu comentez structura frazelor.
    Am invatat romana ca limba straina. Totusi, imi permit sa judec, fiindca gafele dumneavoastra bat la ochi.
    Daca doriti o discutie in privat, lasati un mesaj. Va voi oferi o discutie live, ca sa va convingeti ca nu vorbiti cu stafii.
    N.B. Dat fiind ca il cunosc pe Andi de cativa ani buni, afirm ca nu face parte din categoria indivizilor ce isi fac profil fals.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *