Zilele trecute, la serviciu, lansam una din glumele mele habituale: că sunt un „straight-gay” (gay-hetero).

– Cum vine asta?, a întrebat un coleg.

– Păi, simplu. Știu mai multe culori decât știe bărbatul obișnuit, poți discuta cu mine despre design de apartament, despre modă, beau băuturi dulci… Dar, când vine vorba de sexualitate, nu poate fi pusă în discuție.

– Ei, na, nu poate fi pusă în discuție, s-a lansat în conversație o colegă cu care nu prea schimb vorbe multe. Neobișnuită atitudine pentru o canadiană dar foarte obișnuită pentru o canadiană din Quebec, de unde este ea.

– Sexualitatea oricui poate fi pusă în discuție, a continuat ea oarecum ofuscată.

Acum, evident, nu știu care-i este orientarea ei sexuală. Nici nu m-a interesat până la momentul când s-a băgat în vorbă și nici de acum încolo nu mă va mai interesa. Dar, dacă e să mă iau după părul vopsit tricolor, cu culorile vânturilor turbate, după cerceii multipli care-i umplu, asimetric, lobii urechilor, pot să spun că dacă nu este lesbiană este o înfocată susținătoare a LGBTQ.

N-am spus nimic. Nu mi-a venit nimic în minte pe moment. Ce răspuns să dau la asemenea ofuscare când tot ce încercam să fac era o glumă ușoară? Dar am căzut pe gânduri. Și am realizat că o susținătoare LGBTQ cădea, fără nici o rușine sau remușcare, în greșeala fundamentaliștilor religioși. Cu aroganță și certitudine proprie omului simplu la minte, îmi vorbea , pe ton atotcunoscător, despre orientarea mea sexuală. La fel cum un baptist înfocat i-ar spune unui gay:  „Dacă te-ai strădui, ai putea învăța să iubești femeile. Poate că, taicuță, n-ai dat de femeia care să te motiveze, care să știe ce să-ți facă. Și rugăciune – nu te-ai rugat destul la Dumnezeu, care (nu te îngrijora) le iartă pe toate!”

Nu m-a deranjat acuzația că aș fi gay – o știu că nu sunt. M-a deranjat însă aroganța de a-mi spune ce simt eu în propriul meu corp, de a pretinde că știe mai bine decât știu eu ce simt.

Într-un mod absurd, cei mai mulți dintre noi cred că a) cei persecutați, ostracizați, pedepsiți, ajung să aibă probleme psihice masive și b) cei persecutați, ostracizați, pedepsiți, sunt cumva super-oameni, buni și iubitori. Replica colegei mele mi-a amintit de un lucru pe care-l știam dar mi-a amintit din alt unghi. Anume mi-am amintit că și homosexualii sunt oameni. Atât. La fel cum orientarea lor nu-i face, automat, cum ne-ar informa Coaliția pentru Familie, niște ticăloși, devianți, pedofili și abuzatori, aidoma nu-i face buni, generoși, toleranți, prietenoși.

În recentul scandal care a împărțit România ca Marea Roșie în fața toiagului lui Moise mă amuza modul de argumentație al ambelor părți. Și, când spun mă amuza, se înțelege „mă scotea din pepeni”. Mai puțin punctul de vedere obtuz al „tradiționaliștilor”, pe care-l aud de zeci de ani, atâta că m-am obișnuit cu el. Mai mult, punctele de vedere al activiștilor liberali de fotoliu. Ei aminteau de copiii abuzați în familia tradițională, ca și cum familia homosexuală e un răspuns la această problemă. Ca și cum homosexualii n-au – din naștere, să fim bine înțeleși – capacitatea de a fi bețivi, scandalagii, egoiști, abuzatori.  Ca și cum fiecare cuplu de gay și lesbiene se va năpusti să înfieze și vor fi părinți minunați, atenți, educați. Nu spun că nu vor fi cupluri care vor fi părinți buni, să fim înțeleși. Dar definiția „homosexual” (care, apropo, a devenit un cuvânt urât în America de Nord) nu înseamnă decât un singur lucru – o persoană care face sex cu o persoană de același sex (căutați în DEX dacă nu mă credeți). „Homosexual” nu este sinonim pentru om chinuit care, prin chinuri, a ieșit mai bun, a avut revelații care l-au făcut mai tolerant, mai calm, un părinte excelent prin definiție și genetică. Poate fi dar nu e musai. Că doar sunt numai oameni  – unii mai buni, alții buni dar prinși în situații rele, alții încă ticăloși, vanitoși și egoiști.

Desigur, îmi asum răspunderea celor ce scriu – așa că nu mă va deranja să fiu numit „bigot”, „homofob” ș.a.m.d.