Nu sunt credincios. Nu pentru că n-aș vrea – trebuie să fie foarte comod să trăiești în certidune – ci pentru că nu pot. Nu am „osul credinței”. Și totuși am răsfoit Biblia. Nu este pentru mine cuvântul lui Dumnezeu ci o colecție de observații empirice, de nebunie, de platitudini, de filosofie – depinde de ce secțiune vorbim.

Una din vorbele care mi s-au lipit de minte vine din Geneză – „La început a fost CUVÂNTUL…”. Luam fraza așa cum este și nu cercetam. Apoi, într-o zi am realizat ce vrea să spună și de ce CUVÂNTUL a fost primul. CUVÂNTUL stă  între GÂND și FAPTĂ. Deși important GÂNDUL este efemer și personal, fără rostire e nimic. FAPTA fără CUVÂNT e neînțeleasă, prost primită, negândită, inacceptabilă.

În simplitatea ei, Biblia – îmi place să cred, că nu-s convins – a capturat o observație importantă. Cuvântul este cel care pornește Creația.  Când rostești, lucrurile ies din minte în lume, unde pot fi judecate și retușate și apoi pot fi puse în practică.

Prin CUVÂNT mă refer la dialog. Ce rostește fiecare pentru sine, ce rostește în pustietate îl/o privește – n-are nici o relevanță. Dialogul este, însă, extraordinar de important. Și dialogul e muribund.  Pretutindeni. În lumea nedezvoltată pentru că nu e o practică, pentru că dictatul celor puternici e un mod de viață și un dialog, pe lângă faptul că nu e bine-primit, oricum n-ar schimba nimic. Dar, ceea ce este surprinzător este faptul că și în lumea civilizată, evoluată, care s-a ridicat la nivelul actual prin dialog social, acesta devine inacceptabil.

Universitățile acceptă petițiile sensibiloșilor studenți și rejectează întâlnirile cu cei care nu predică doctrina contemporană, orice împotrivire – oricât de rațională și articulată – la acest discurs liberal este tratată drept o –fobie, glumele devin inacceptabile, oamenii își pierd slujbele pentru că sugerează lucruri care acum 20-30 de ani erau evidente, informația e acceptată numai când rezonează cu ideea preconcepută. E un fenomen făcut de cei puțini – de activiști de fotoliu și mercenari sociali, care mănâncă de pe urma ideilor pe care le susțin.  Ceilalți, cei mulți, nu se împotrivesc pentru că sunt preocupați cu plata ipotecii sau a lease-ului la Lexus. Mai mult, se transformă în masă de manevră și-și aruncă suportul pentru ideea cea mai vocală, cea mai intuitivă. Stânga crește, dreapta crește și mijlocul dispare.

Da, desigur, dialogăm, urlăm, argumentăm ș.a.m.d. dar nu purtăm un dialog. Ceea ce trece drept dialog este, în fapt, o colecție de monologuri paralele. Nu mai ascultăm și nu ne mai chinuim să aducem adevărul la jumătate. Supuși unui bombardament propagandistic, suntem mereu de partea dreptății și cine măcar îndrăznește să chestioneze validitatea absolută a opiniei „drepte”, devine un dușman.

De multe ori m-am văzut nevoit să explic ceea ce, mie personal, mi se pare a fi evidența. De ce să negociezi cu cei marginalizați, de ce – dimpotrivă – să-ți expui cariera pentru a înota împotriva curentului social? Pentru că dacă eu n-o fac, dacă tu n-o faci, nimeni n-o face și lumea se duce de râpă. Oamenii ajung să trăiască, ca niște mormoloci, în balta mâloasă în care s-au născut și nu vor afla nimic despre ocean… pentru că acei ce știu despre lacuri, oceane și alte corpuri masive de apă, rămân tăcuți. Pentru că nu pot să mă plâng de lumea sordidă, tot mai brutală în care trăim dacă nu fac nimic, dacă rămân tăcut. Pentru că exact ceea de ce-mi e frică e lucrul pe care trebuie să-l fac.

Orice poate fi discutat… numai că nimeni nu vrea să mai discute, toți doresc confirmarea celor ce știu deja.