Important: Rețineți că am scris „români”, cu un singur „i”. Nu generalizez ci doar povestesc câteva interacțiuni cu anumiți români de aici. Nu cred că există un destin, personal sau colectiv, pe care un individ puternic să nu-l poată depăși. Din păcate mulți, chiar și la mii sau zeci de mii de kilometri de țara mamă, nu au putut (sau nu au dorit) să se desprindă de anumite defecte pe care cultura noastră le tolerează sau chiar le încurajează.
VANCOUVER
Anul era 2000. Luna aprilie. Ziua 28. La doar 12 zile după împlinirea a 30 de ani. După 3 ani de așteptare, de agonie și extaz, aterizam în Vancouver. Veneam după o perioadă extrem de grea. În 2 luni terminasem actele pentru plecarea din RO, dădusem 5 examene Microsoft și trecusem și printr-o sesiune cu grupele de colegiu, unde suplineam. Îmi jurasem că o voi lua încet. Am luat-o… vreo 3-4 zile, poate chiar 5. Apoi am început să arunc cu CV-ul în stânga în dreapta, să caut slujbă. La cam 6 săptămâni urma să vină și Brîndușa, cea care-mi era soție atunci, și micuțul Gabriel Alexandru. Se născuse în luna noiembrie a anului trecut.
Era prima oară când îmi căutam serviciu fără pile, fără cunoștințe, fără ponturi și recomandări speciale. Așa cum își caută oamenii în lumea din mintea mea, o lume complet disimilară cu România. Nu știam la ce să mă aștept. Așa că am fost de-a dreptul surprins când, după doar 2-3 zile, telefonul a început să sune și să primesc chemări la interviu. După cam 1 săptămână, din 3-4 interviuri, două m-au lăsat cu un sentiment bun și speranță. Ca să urgentez, am aruncat o „pastilă” la care cugetasem îndelung: le-am povestit celor două companii de celălalt interviu și le-am amintit că soția și copilul îmi vin din urmă, am nevoie de o slujbă rapid. Am dat de înțeles că „early bird catches the worm”, deci semnez cu cine pune primul o ofertă pe masă.
La una din slujbe fusesem pe cont propriu, la cealaltă printr-un recruiter, o doamnă din Africa de Sud care mi s-a părut foarte deschisă, inteligentă, bătăioasă. În ambele cazuri mi s-au cerut două referințe. Am listat un prieten care lucra la o firmă prestigioasă și, pentru a doua referință, am cerut permisiunea de la un fost profesor de la Calculatoare în Iași, unde șef de catedră era chiar tatăl meu, și care locuia în Vancouver de vreo doi ani. Era un profesor foarte bun și un specialist excelent – priceput și în programare dar și în hardware. L-am sunat și omul a fost absolut de acord să-mi dea referințe. Nu m-aș fi supărat dacă ar fi refuzat. Tatăl meu are obiceiul (prost pentru România) de a NU da referințe sau recomandări decât atunci când simte el că persoana le merită. Pe domnul P. îl avusesem profesor doar un semestru și, trebuie subliniat, eu n-am fost un student remarcabil. I-am amintit acest lucru de două-trei ori în cursul conversației: că nu e obligat să-mi dea referințe, că am alternative. El a insistat, spunând că nu-i nici o problemă. Am discutat chiar și ce urma să spună: că am fost studentul lui și că a apreciat cum lucrez, că m-a angajat pentru un contract împreună și m-am achitat cu bine de toate cerințele.
NetPerform Inc., cei la care care fusesem introdus de recruitera din Africa de Sud, au fost primii care au venit cu o ofertă. Plasatoarea, așa cum mă așteptam, făcuse o treabă foarte bună. Îmi obținuse 58,000$/an, la o slujbă care plătea între 48 și 60. (Nostim de spus este că le trimisesem și pe cont propriu resume-ul și dacă m-ar fi chemat și mi-ar fi oferit 48K/an aș fi spus „Thank you, Ma’am!”). Pe 22 mai, dacă-mi amintesc bine, m-am prezentat la muncă. Tot procesul a fost atât de rapid încât nici nu au apucat să-mi sune referințele.
Era a doua săptămână de muncă pentru NetPerform când, într-o dimineață, recruitera m-a sunat și cu o voce iritată mi-a cerut încă o referință.
„De ce?, am întrebat eu perplex. E cineva care nu poate fi contactat?”
„Ba au răspuns amândoi. Dar domnul P. mi-a spus că nu te cunoaște prea bine, că i-ai fost student doar un semestru și nici n-ai fost prea strălucit.”
Mi s-au tăiat picioarele. Știam că în Canada, societatea având o natură mai pozitivă, oamenii vorbesc cu „bine”, „foarte bine” și „excelent”. A spune, în engleză „nu știu prea bine cine este și ce face și nici nu m-a impresionat” s-ar traduce în limba română „e un netot de care n-am nimic bun de spus” (glumesc… traducerea reală ar folosi cuvinte mai tari, mai neaoșe).
„Ai avut un noroc fantastic că i-am sunat eu înainte, a continuat femeia. Dacă le trimiteam referințele fără să le verific anterior, asta ar fi dat foarte, foarte rău pentru contractul tău. Ești în perioada de probă și…”
Am înțeles ce dorea să spună deși nu și-a terminat fraza. Era o șansă bună c-aș fi fost concediat. Dintr-o slujbă pe care o începusem deja și pentru care învățam zi și noapte. Pentru o formalitate, un joc social în care toți, inclusiv canadienii, alterează realitatea (da, mint!). I-am oferit, ca referință, un alt coleg de facultate care lucra pentru o firmă prestigioasă și am rezolvat problema. Dar nu și problema emoțională, perplexitatea, adânca lipsă de înțelegere care mă cuprinsese. De ce? De ce, un om căruia nu-i făcusem nimic, să spună că-mi dă referințe și să-mi dea o asemenea referință care nu poate fi clasificată decât proastă? Îi oferisem, din inimă, cu sinceritate, șansa de a a-mi spune mie că nu îmi poate da referințe deoarece nu am fost un student strălucit (cred c-am luat un 8 la el) și nu știe multe despre cariera mea ulterioară. Discutasem cu el și ce va spune și… Știa că am soție, copil și… DE CE?
Răspunsul mi-a fost dat de alt român căruia i-am povestit ce mi s-a întâmplat. „Dar tu i-ai spus ce salar ți s-a oferit?” Da, i-am spus, de ce nu i-aș fi spus? „Păi, bine, breh, el s-a chinuit vreo opt luni ca să-și găsească un serviciu și, când l-a găsit, mi se pare că era cam 2/3 din ceea ce tu, studentul lui, ai obținut în doar două săptămâni de la venirea în Canada. L-a ros tare. Mi s-a întâmplat și mie. Am avut unii care nu mi-au dat referințe spunându-mi „Băi, eu am muncit peste 10 ani și n-am banii tăi care ai venit de 2 luni „ ”. Da, dar ție măcar ți-au spus că nu ți-o vor da și te-ai descurcat. Mie mi-a spus că „nu-i nici o problemă. desigur” și apoi mi-a dat o referință negativă.
Au trecut atâția ani, peste 17, și încă nu l-am uitat pe domnul P. Nu l-am uitat nici ca profesor: un om inteligent, priceput în meseria lui, un profesionist foarte bun. Nu l-am uitat nici ca om: un om invidios, rău, un om mic care-și reconcilia sentimentele de inadecvare încercând să ucidă capra vecinului.
……………..
Și tot legat de recruitera din Africa de Sud, de petrecea la care m-a invitat, am o altă poveste cu români. Urmează.