(tot) VANCOUVER

Urmare la Români din America de Nord, primul capitol.

Cam la două luni după ce am început să muncesc la NetPerform, recruitera m-a invitat la petrecerea anuală pe care o dădea pentru clienții ei. Era modul de a le mulțumi și de a ține legătura personală cu ei. Avea și de ce – o plasatoare ia cam 20-30% din salariul lor de contract sau, dacă e plasat pe o poziție permanentă sau chiar dacă poziția de contractor e modificată de firmă într-o poziție permanentă, mai ia încă 3 luni de salar ca primă. Deși mulți români și-au manifestat amărăciunea sau furia că intermediarul face atât de mult, pe mine nu m-a deranjat niciodată. Deprinzându-mă de ideea (extrasă din pachetul „greaua moștenire a comunismului”) că omul n-are voie să exploateze munca altui om,  încerc să mă concentrez pe prosperitatea caprelor mele și nu pe boala caprei vecinului.

Downtown Vancouver, văzut din SeaBus, cu care treceam zilnic apa, din N. Vancouver.

Nu știam la ce să mă aștept dar am decis să mă duc la această petrecere. Mi se spusese continuu cât de important e „networking”-ul și, eu și soția mea, eram și cam izolați așa că m-am dus gândindu-mă, naiv, că acolo îmi voi face prieteni.

M-am învârtit eu ce m-am învârtit, am schimbat fraze de conveniență, politicoase, am gustat puțin din platourile aranjate, mi-am cumpărat o bere (alcoolul se plătea – este exorbitant în Canada) și am început să mă plictisesc. Apoi, pe lângă mine, am auzit vorbindu-se românește.  Bucuros că am pe cineva cu care pot relaționa (credeam eu), am indentificat participanții la conversație: un cuplu de tineri și un individ trecut de prima tinerețe, cam cum sunt eu acum.

Bună, și eu sunt român!, i-am anunțat cu voioșie.”

M-am prezentat. Tinerii s-au prezentat și ei, puțin reticenți ceea ce l-a făcut și pe cel trecut de prima tinerețe, cu costum și toate însemnele omului de afaceri (ceas aurit, costum lucios etc.) să se prezinte. Cam împotriva voinței lui. Cam cu silă. Eu, excitat de întâlnirea fortuită cu alți români, n-am remarcat pe loc – aceste semne le-am recunoscut abia ulterior, revizionând întâmplarea.

Bună, Andi. Cu ce te ocupi?”

Sunt administrator de sistem. Windows, Linux, chestii din astea.”

Interesul lui moderat s-a stins complet la auzul meseriei mele.

Aha, din ăla cu sârma, a mormăit el.”

N-am înțeles ce dorea să spună. Nu mi-a explicat. Oricum, nu m-a vexat prea tare remarca spusă, evident, într-un mod bășcălios.

Cum adică cu sârma?”

Păi, da, când nu merge rețeaua, te uiți să vezi unde e ruptă sârma.”

Ah, înțeleg. Desigur, sunt sys admin-i și sys admin-i, am încercat eu să explic. Unii sunt mai buni, alții mai slabi. Nu mă ocup numai cu ‚sârma’ – sunt certificat ca MCSE, lucrez și cu Linux…”

Da, da, omul cu sârma, a repetat el după care a revenit la discuția pe care o purtau înainte de a-i întrerupe.”

Gabriel, în Vancouver, vexat de individul cu care trebuia să-și împartă căruciorul.

N-am mai continuat. Eram încă tânăr și cu capul la cutie, îndatoritor pozițiilor de putere, ca orice român care NU se respectă. Am înțeles că el era, într-adevăr om de afaceri, și că discuta despre o afacere dot.com în care tânărul, care era administrator de baze de date Oracle , l-ar putea ajuta. Pentru că era chiar în domeniul meu și pentru că doream să demonstrez că știu și altceva decât să repar „sârma”, am sugerat că – pentru ceea ce are el nevoie – nu e necesară o bază de date Oracle ci un MySQL ar ajunge, economisindu-i licențele dureros de scumpe. Mi-a tăiat-o cum că el face lucrurile profesionst, că nu folosește Linux și alte „hackereli”. Apoi nu mi-a mai dat nici o atenție. Tinerii păreau stânjeniți dar, copleșiți de prezența marelui om de afaceri (eram sigur că Jaguarul antic parcat în față era al lui), au decis și ei că e mai corect să mă ignore și să se concentreze pe ce spune acest individ hârșit.

Mi-am cerut scuze – complet ignorate de cei trei – și m-am retras. La o țigară am întâlnit câțiva canadieni, un francez din Franța și am înjghebat conversații plăcute și interesante. Dar mintea nu-mi era la conversațiile de afară. Mă gândeam, cu ciudă la modul cum acel individ, care nu știa nimic despre mine, mă redusese  – pe mine și multele nopți nedormite în care învățam – la „omul cu sârma”.  Eram, așa cum acum știu, într-o fază pasiv-agresivă – jignit și umilit, furios pe mine însumi că nu-i spusesem că e nesimțit. După încă o oră, când am văzut că rândurile se subțiaseră suficient, mi-am luat un politicos rămas bun de la gazda întâlnirii. Cei trei români erau încă acolo – o bisericuță tipic românească, dar nu ca acelea din Maramureș.

M-am apropiat de ei cu un zâmbet larg pe buze și mi-am luat rămas bun de la ei. Am făcut-o într-un mod laudativ, ca să-i relaxez și să-i pregătesc pentru ceea ce urma.

Vă mulțumesc mult. Mi-a făcut o mare plăcere să întâlnesc români. O extraordinar de mare plăcere.”

Măguliți, au început să zâmbească, mai ales omul de afaceri cu ceas de aur. Am continuat cu chipul spre el:

Cu adevărat, a fost o plăcere pentru că atunci când întâlnesc români asemeni vouă, îmi amintesc într-o clipă de ce am părăsit România.”

După laudele îndelungate, replica a căzut asupra omulețului de afaceri ca o tonă de cărămizi. Zâmbetul i-a încremenit. Nu i-am dat timp să-și revină. M-am răsucit pe călcâie și am părăsit restaurantul grăbit.