Poveste fără sfârșit

Cândva, traversând un deșert de emoții cenușii, pârjolit, abandonat, neiubit, îmi imaginam fericirea ca pe un plâns. O imagine ciudată, nu? În acel moment nu mi-l puteam permite, nu mă puteam lăsa atunci să cad; era un copil de crescut, mâncare de făcut, următoarea slujbă de căutat, femei de întâlnit. Așa că ghemuit în patul meu, ascultând cântece din vremea copilăriei mele,  în miez de noapte, îmi imaginam timpuri viitoare când îmi voi permite acest plâns. Așa cum alții își imaginează pensionarea, eu îmi imaginam un bocet. Un plâns de eliberare, hohotit, în brațele unei iubiri care, cumva, să înțeleagă ce drum negru, ce peisaj dezolant am traversat. O iubire care să simtă prin ce pustiu emoțional am pășit și să aprecieze că l-am traversat ca să ajung la ea.

Mi-l imaginam tumultuos, ca pe o descărcare, ca pe o ploaie de vară, pogorâtă din norii vineții ai traumelor mele. Acoperit de păturica amintirilor, mă legănam spre somn în patul mohorât și rece, tânjind după plânsul care le va spăla pe toate. Pentru că, îmi spuneam atunci, toată suferința are un sens. Și toată dăruirea, pocăința, îndreptarea are o răsplată. Ca și cum căzut de pe vapor în miez de noapte, abandonat într-un ocean negru și neprietenos te vei aduna, și vei înota 10-20 de ore. Strângând din dinți vei înota, demonstrându-ți de câte ori crezi că nu mai poți că mai există ceva de stors din tine pentru că, la capătul acestei încercări, vei zări țărmul și te vei întinde pe nisipul cald.

Numai că lucrurile merg așa preponderent în povestirile perioadei romantice. Desigur, ai căzut de pe punte. Mulți dintre noi am făcut-o. Desigur, vaporul se îndepărtează și ești abandonat iar oceanul este – într-adevăr – negru și neprietenos. Desigur, tu storci din tine tot ce ai. Dar asta nu înseamnă că există o garanție a limanului. Nimeni, din ceruri sau de pe Pământ, nu-ți poate oferi o asemenea garanție. Din contra, e mai sigur că NU vei ajunge la liman. Mai sigur este că vei înota și vei înota și vei da tot ce ai până ce nu mai ai nimic de dat. Iar când nu mai ai nimic de dat, te vei lăsa să aluneci în adâncurile unui ocean fără de fund. Fără să plângi. Fără să te plângi. Pentru că nu ajută și pentru că acele lacrimi sunt păstrate pentru un moment de eliberare iar în această clipă lipsită de speranță ar fi irosite. Irosite într-un ocean făcut din lacrimile altora.

Nu, nu este trist. Este viață. Viața nu este tristă. Este. Există. Respiră.  Și cât timp respiră, speră.

No Comments

Post a Comment