Dacă n-ați citit Ziua 1, o găsiți AICI.
M-am trezit la 6:50. La fel ca-ntr-o zi de serviciu. Deosebirea era însă că n-a trebuit să mă smulg din pat ci am sărit din el. Sprinteneala mea a fost ajutată și de faptul că mă culcasem devreme și dormisem ca un buștean. Am încercat să plec pe nesimțite dar gazda, Michile (se pronunță Michelle), m-a auzit și a ieșit să-mi dea binețe. A ieșit pe verandă și am schimbat câteva vorbe cât încărcam lucrurile în motocicletă. Mi-a spus că a încercat să-și vândă casa pentru că vrea să călătorească și-și dorește un RV (rulotă motorizată) dar agenții imobiliari erau nesimțiți, zona nu e bună și nu obținea un preț bun. Mi-a lăudat motocicleta – pentru că nu face zgomot, Pârțurile motociclistice, trase inutil de oameni care cred că zgomot = putere și viteză = macho, îmi sunt și mie nesuferite. Pe la 7:30 mi-am luat rămas bun și-am plecat. Nu era nici măcar 1 km până la podul peste graniță, atât de aproape că l-am ratat inițial. Pe când urcam pe pod am fost confruntat de o priveliște foarte inedită: în fața mea, coșuri de fabrici scuipau flăcări – era o zonă industrială și arăta cam sinistru chiar și îmbrăcată în rozul blând al dimineții. Podul mai continua o bucată și apoi se scufunda într-o ceață extrem de grea, care tăia complet șoseaua pustie. O senzație puternică de “The Mist” m-a cuprins (ecranizarea filmului lui Stephen King).
Am trecut granița, apoi am plătit podul – toate acestea scufundat în ceața care făcea totul să pară atât de ireal. După ce m-am aranjat din nou – pus actele și banii deoparte, setat GPS-ul, pornit muzica corespunzătoare (Lisa Stansfield, cum i se potrivește unui motociclist dur) m-am bucurat să intru pe autostradă. Autostrada e un loc bun pentru condus pe timp de ceață: toate mașinile se îndreaptă în aceeași direcție, cu aproximativ aceeași viteză, nu-ți taie nimeni drumul.
Ceața nu a ținut mult. În maxim 15 minute s-a rupt în fuiori și peste puțin era ca și cum n-ar fi existat și eu alergam cu 120 km printre pâlcurile groase de copaci care mărgineau autostrada, zebrat de soarele care le străpungea umbra. Am ieșit de pe autostradă la Sf Ignace. Cochetam cu ideea de a merge pe insula Mackinac. Aflând că pe ferry-ul spre insula turistică nu pot lua un vehicul, că singura metodă de a vizita e cu pasul sau cu bicicleta, am abandonat – nu dispuneam de atâta timp… dar cine știe… poate… să vedem. Orașul era un loc tipic turistic – străzi cu hotel după hotel, restaurante și diner-uri, mini-golf. Nimic special – cu excepția apelor lacului Huron, care străluceau în lumina dimineții ca o mare sedată, lipsită de valuri.
FILMUL ZILEI – Film Ziua 2 (LO, 325MB, 8min 25 sec) – se deschide în altă fereastră. Sper că vă place Chopin
M-am oprit la o benzinărie și am cumpărat o cafea. A fost nostim schimbul cu vânzătoarea – văzusem că orașul are free wifi dar așa cum ne-am aștepta de la o soluție oferită de guvern, cerea o parolă (dacă-i gratis, dacă-i pentru toți, de ce parolă?). Am întrebat-o pe tanti…
– E doar pentru noi rețeaua, mi-a răspuns
– Nu, nu cea a magazinului ci a orașului, Se numește Marina
– Aha, marina (locul unde se trag bărcile – AV) – păi e pe strada asta mai încolo!
– Nu, e vorba de rețeaua wifi.
În fine, am lăsat-o moartă. Cât timp mi-am băut cafeaua am înjghebat o conversație cu un alt motociclist – cu o motocicletă serioasă, parcă un Goldwing (1800cc, scaune-fotoliu etc.) Străbătea de 2 săptămâni partea de est a Americii. I-am spus că merg spre Mt Rushmore și m-a asigurat că la anul face și partea centrală și de vest. Asta-mi place la asemenea călătorii – ajung și vorbesc cu mulți străini, cu dezinvoltura pe care n-aș aveau în Ottawa.
Drumul zilei a fost extrem de variat. Din toate punctele de vedere. Am călărit pe autostradă dar apoi am cârmit pe străzi de țară (dar tot mergeam cu 90-100 kmph). Am călătorit prin soare dar și prin ploițe scurte, parcă programate – când mă încălzeam, venea o stropeală scurtă și mă răcorea. Am călătorit pe drumuri din pustiu, cu ferme – unele aduceau extrem de mult cu pe care le văd în filmele englezești – dar am trecut și prin orașe/orășele turistice, aglomerate de turiști și mașini, motociclete și atracții (Petosky, Traverse City).
În cele din urmă, spre sudul peninsulei am abandonat drumurile secundare și m-am urcat pe autostradă. Deși nu era timpul, cerul se întunecase și venea ploaia. Nu eram departe de locul de oprire al serii – dar am făcut o pauză de baie la un popas. Mi-am scos și celularul (pe care-l foloseam ca GPS) din suport. La plecare am uitat să-l securizez bine în suport. (fiind un tip drăguț, nu un dictator, n-am strâns șurubul, cum s-ar spune). Pe autostradă, la 125 kmph, celularul a zburat peste umărul meu. Am avut o secundă de șoc – ca să înțeleg ce s-a întâmplat – apoi am început să frânez pe “umărul” drumului. Erau poate 2-300m din momentul când celularul a părăsit domiciliul său și unde oprisem. Am descălecat și priveam înapoi, apăsat de 100 de întrebări: să-l mai caut? îl voi mai găsi? dacă-l găsesc cum am să ajung la el prin șuvoiul de mașini? Erau 4 benzi, ocupate de un trafic greu – de la oră de vârf, 6 PM (sau așa ceva). Nu aveam nici un răspuns când Cel de Sus mi-a dat un semn – (Cel de Sus fiind cel din camion): roțile lui au “șutat” ceva mic și negru. Poate să fie…? Abia când a fost șutată a 2-a oară a ajuns suficient de aproape ca să recunosc celularul. De fiecare dată când o mașină trecea peste el, zbura spre dreapta câte o bandă și se apropia de locul unde eram cu 30-40m. În cele din urmă – să nu crezi – a poposit pe “umărul” de pe partea cealaltă a autostrăzii, dincolo de banda de viteză. Am așteptat o potolire a traficului și am traversat (cam așa ceva – clip cu Eddie Murphy in rolul lui Andi). Știam că voi găsi celularul mort dar speram să recuperez măcar memoria din el, pozele și filmele din ultimele 2 zile. Când colo… celularul era complet funcțional, ecranul zgâriat dar nu spart sau distrus. Nu-mi venea să-mi cred norocul – fără celular n-aș fi știut cum să ajung la hotel în acea noapte.
Am ajuns însă. Nu era târziu – poate doar 7:30 PM – dar norii se adunaseră să creeze o negură timpurie. Aveam chef de ceva de băut – dar femeia corpolentă de la recepție mi-a spus că magazinul de aproape s-a închis, să mă duc… că nu-i departe… fac la dreapta și e aproape… și să merg la supermarket că au bere la rece. Erau vreo 6-7, la supermarket mi-au spus că nu țin bere la rece – și să mă duc la un magazin de alcool, ceea ce am și făcut și revenind, lângă hotel, am remarcat că magazinul de alcool de acolo era încă deschis! Femeia, deși bine intenționată, mă trimisese pe coclauri. I-am spus-o și mi-a răspuns ceva gen “Ia te uită…”. Deh… Am băut o bere în cameră încercând să caut un canal TV – dar apoi am ieșit la o… ȚIGARĂ. Da, mărturisesc că recăzusem în fumat – după o lună de patch-uri cu nicotină, în acea seară – 2 iulie – patch-ul îmi căzuse de pe corp de la transpirație și în ultima oră de drum nu mă gândisem decât la o țigară. Când am făcut plinul – ca să nu pierd timpul dimineața – cedasem și-mi luasem și-un pachet de Camel mentolate. Ca să-mi protejez bărbăția luasem din alea pe care le poți lăsa nementolate… dar pe cine păcălesc? la toate le-am spart bula, ca să-mi dea mentolul (faptul că-s interzise în Canada le făcea și mai bune).
La țigară l-am cunoscut pe Jason. Un șarlatan simpatic care-și scosese cățelul la pipi – pretext ca să fumeze, să bea, să stea la palavre cu necunoscuți ca mine. După 10 minute m-a verificat “Cum mă cheamă?” și a părut satisfăcut de faptul că i-am reținut numele. Ne-am povestit viețile – el mi-a dat o bere de-a lui, eu i-am dat un Heineken, țigară după țigară până ce o asiatică mică a ieșit ciufulită, în picioarele goale și l-a întrebat aspru “ce e cu tine? am crezut că ieși o țâră, nu că dormi afară“. El m-a prezentat și eu, cavaleros cu fostul pușcăriaș Jason (dap), am luat asupra mea toate păcatele lui Jason. Ea nu m-a crezut – probabil își cunoștea poama… dar a reintrat și Jason, îndatoritor a urmat-o după ultima țigară.
No Comments