Mulți dintre cei supărați de aberația ideologiei care a cuprins societatea curentă folosesc termenul fără să-i înțeleagă rădăcinile. Marxismul a murit în anii 90, nu? Nu. Doar în Est, acolo unde Comunismul ca experiment social își trăise traiul și ne mâncase mălaiul și ficații. În Vest, era bine-mersi și, odată cu căderea Comunismului, lumea a pierdut repulsia față de Marxism și, dimpotrivă, a început să prindă tracțiune, mai ales în mediul universitar. Unul din cinci profesori de la “științe sociale” (care nu prea sunt științe, în sensul că nu măsoară nimic fizic ci emit teorii) se declară în public, cu mândrie, ca fiind marxiști.
Pe scurt, sintagma de “neo-marxism” se referă la faptul că trăim o reiterare a luptei de clasă, în care cuvântul clasă a fost generalizat ca să cuprindă mai mult decât clasa muncitoare, forța de producție. E o luptă între “oprimați” și “oprimatori” – în care cei oprimați sunt oprimați din cauza rasei, sexului, din cauza orientării sexuale etc. Oprimații sunt minorități, femei, homosexuali/lesbiene, musulmani. Asta lasă ca oprimator principal “bărbatul alb, hetero, creștin“.
Atât știam eu. Era puțin. Nu poți combate ceea ce nu cunoști. Nu poți demonta o ideologie – indiferent cât de păguboasă și aberantă ți s-ar părea – dacă nu-i știi rădăcinile, istoria, firul narativ. Acum însă, mulțumită cărții lui Douglas Murray “The Madness of Crowds” – aparent încă netradusă în limba română – am aflat și despre rădăcina acestei teorii. Este vorba de cartea din 1985 a lui Ernesto Laclau (1935-2014) și a lui Chantal Mouffe (1943), “Hegemonia și Strategia Socialistă“. Post-marxist, filosoful Laclau a încercat să rezolve problemele socialismului. “Discursul tradițional al marxismului, spun ei “a fost centrat pe lupta de clasă” și “pe contradicțiile capitalismului”. De aceea noțiunea de “clasă” trebuie modificată. Autorii întreabă:
“Cât de mult a devenit necesar să modificăm noțiunea de luptă de clasă, ca ne ocupăm de noii subiecți politici – femei, minorități naționale, rasiale sau sexuale, mișcări anti-nucleare sau anti-instituționale – de un caracter clar anti-capitalist, dar a căror identitate nu este construită în jurul unor “interese de clasă“?”
Cartea nu este o lucrare obscură – informează Murray – ci Google Scholar arată că a fost citată de mai mult de 16.000 de ori. Cartea a fist urmată de “Strategia Socialistă: Unde mergem mai departe?” și re-afirmă că lupta politică pentru distrugerea capitalismului trebuie să implice alte grupuri. Autorii propun nici mai mult nici mai puțin decât înrolarea în mișcarea socialistă a unor grupuri de margine cu interese diverse: urban, ecologic, anti-autoritar, anti-instituțional, feminist, anti-racist, etnic, regional sau de minoritate sexuală. Socialismul are nevoie de această nouă energie.
Într-un articol din Marxismul Astăzi, Laclau și Mouffe devin și mai expliciți:
“Inamicul este definit nu prin funcția de exploatare, ci din faptul că deține o anumită putere. Această putere, de asemeni, nu derivă dintr-un loc într-o relație de producție, ci din rezultatele formei de organizare a societății actuale. Această societate este, într-adevăr, capitalistă, dar nu e singura ei caracteristică: este și sexistă, și patriarhică de asemeni, despre rasism ce să mai pomenim“
La momentul când scriau aceste lucruri, erau deja conștienți de eșecul marxismului tradițional: vizibil din reprimarea insurecției din Budapesta, în Cehoslovacia, Cambodgia, eșecuri care îi zgâlțâiau pe vechii marxiști. Conform lui Laclau și Mouffe, era necesară o reconsiderare teoretică:
“Ridicarea noului feminism, mișcările etnice de protest, minoritățile naționale și sexiale, luptele ecologice anti-instituționale, purtate de straturi marginalizate ale populației, mișcarea anti-nucleară, formele atipice de luptă socială în țările de la periferia capitalismului – toate acestea implică o extensie a conflictualității sociale la un areal mai mare, care crează potențialul […], de avans către societăți mai libere, mai democratice și mai egalitare“
E clar – pentru orice om cu cap pe umeri și picioare pe pământ – că toate aceste grupuri cooptate în lupta impotriva capitalismului au dorințe și obiective disjuncte. Asta conduce la dihotomii și contradicții de natură logică și practică. Cum ar fi ciudata alianță între progresiștii eliberați sexual și islamiștii cei mai retrograzi. Dar cum spune Douglas Murray “Una din trăsăturile gânditorilor marxiști a fost întotdeauna faptul că ei nu se împotmolesc și nu își pun teoriile la îndoială în fața contradicțiilor, așa cum ar face cineva care vrea să ajungă la adevăr. […] Oricine speră că intersecționalitatea se va dizolva în ciuda contradicțiilor inerente nu a văzut vreodată miriada de contradicții pe care un marxist le poartă în minte simultan“
Murray continuă cu exemple care arată cât de aberantă, nedreaptă și fragilă e această alianță împotriva naturii între aceste grupuri. Din nefericire, ele sunt accesibile doar pentru cititorul de limbă engleză – în România, o țară care încă se confruntă cu un conservatorism atroce, cu o cultură retrogradă, intelectualii, cei care decid ce va fi tradus, sunt de partea neo-marxiștilor (de cele mai multe ori fără să realizeze, crezând că sunt de partea democrației și libertății individuale). Dacă însă citiți în engleză, comandați cartea de pe Amazon – tratează dezbinare cu dezbinare și apoi le adună pe toate în mănunchi ca să descrie ideologia găunoasă a TFLiștilor (asimilez aici un termen drag românului, ca să definesc ceea ce în Vest e reprezentat de “WOKE”).
No Comments