Ecuația Black-Scholes /Derivativele
Deși e o treabă foarte complicată, atât de complicată încât, cum documentarul Capitalism al lui Michael Moore arată, chiar și un profesor de Harvard are dificultăți în a le explica, în principiu e relativ simplu. E o metodă matematică de a prognoza care va fi prețul unui produs în viitor, trăsătură, care – veți fi de acord – e foarte importantă pentru cineva care vrea să facă bani vânzând-cumpărând. Cine nu și-ar dori o mașină a timpului, pentru a cumpăra acțiuni Apple in 2000, cu știința ca in 2011 Apple va deveni cea mai bogată companie din lume?!
Se bizuie pe ecuația Black-Scholes care a adus premiul Nobel pentru Științe Economice autorilor ei. Această ecuație – greu de înțeles chiar și pentru cei cu studii aprofundate economice și matematice – și aplicarea ei greșită, a dus la căderea pieții bursiere în 2007. Însuși Scholes, care în anii 90 s-a apucat să-și aplice teoriile în economie, conducând un fond de investiții, a reușit să piardă 4.6 miliarde în anii 90 și fondul pe care îl conducea a fost închis.
Pentru mine e un exemplu despre cum viața, cu infinitele ei posibilități, nu poate fi închisă într-o formulă matematică oricât de avansată.
Se estimează că piața derivativelor – a celor ce pariază pe viitor – este echivalentul a 20x PIB-uri mondiale. Da, de 20x producția întregii planete ! Warren Buffet le-a numit « arme financiare de distrugere în masă ». In 2007, speculatorii – abia scăpați din crash-ul derivativelor – s-au năpustit afară din piața ipotecilor și s-au axat pe comodități semnalând începutul derutei.
Nu, nu, acești speculatori nu sunt personajele nefarioase la care poate vă gândiți – sunt gestionarii unor fonduri mutuale. Și ce-i mână pe ei la luptă ? În ce fonduri v-ați pune banii – în cel care aduce 5% pe an sau în cel cu performanțe stelare, capitalizare de zeci de miliarde $ și care v-ar aduce 28% pe an ? Da, ați ghicit, micii și marii investitori îi împinge pe unii indivizi ambițioși să promită și – relativ des – să-și țină cuvântul.
Criza Ipotecară
De ce ar interesa pe un român, un francez, un italian… vorbeau despre cum își satisfac soțiile. Italianul spune… Errr, ok, nu despre asta era vorba. De ce ne-ar interesa de US , despre problemele lor ipotecare ?! Pentru că o veche zicală spune că atunci când US răcește, toată lumea strănută (deși eu prefer să spun că atunci când US are o indigestie, miroase urât și în România și peste tot).
Piața imobiliară din US, în 2006, înaintea crash-ului, era evaluată la aproape 22 TRILIARDE ! Este clar că în fața unui asemenea ordin de mărime celelalte piețe pălesc. În plus, banii se fac în zonele slab regulate și acolo cererea și oferta crează o piață dinamică, plina de oportunități. Europa, un alt gigant al valorii totale a pieții imobiliare este regulat la greu, deci e mai puțin atractiva ca piață de investiții chiar și pentru companii localizate acolo.
Încă din 2005 lucrurile nu arătau bine în US. După 4-5 ani în care valoarea imobiliară crescuse vertiginos, în 2005 apăruse o încetinire, ba chiar un ușor recul. Era un lucru normal : practic, cam toți cei care avuseseră de cumpărat și își puteau permite își cam cumpăraseră. Dar, aplaudacii economici, cei cu ochelari cu lentilă rozalie, spuneau că asta e o prostie. Ciclul de creștere – nesusținut de datele de pe teren, unde venitul mediu american crescuse cu 2% între 2000 și 2005 și prețul caselor se dublase în aceeași perioadă – TREBUIA să continue.
Notă: pentru cei ce citesc în engleză, iată un articol din acele timpuri :un articol în care aplaudacii ignorau semnele încetinirii.
Toată lumea se nărăvise la profit, toți erau nostalgici după zilele investițiilor în dot.com-uri, când profituri de 80-90% pe an deveniseră un lucru normal. Companiile de credit găseau clienți și făceau bani, băncile făceau dobândă, firmele-satelit de investiții ale băncilor împachetau ipotecile în pachete pe care apoi le vindeau la investitori, care investitori se bucurau de creșterea vertiginoasă a investițiilor lor. Când, în 2005, piața dădea semne că se încetinește, nimeni nu era pregătit pentru a accepta că povestea s-a potolit. Ca un drogat, ca într-o schemă piramidă – dar una sancționată de guvernul US (care dădea același rating acestor investiții ca și bondurilor de Trezorerie, adica – « n-au moarte ») binecuvântată de cele mai solide companii și oameni – au început să caute cu disperare clienți care să mențină ciclul profitului. Au apărut ceea ce, mai târziu, când momentul adevărului a pogorât peste praful economiei, se numeau « ipoteci exotice » : vreme de 2-3 ani plătești numai dobânda, abia apoi începi să plătești principalul ; cumpărarea casei cu 0% plată inițială etc. Practic, prin aceste măsuri, ORICINE putea lua o ipotecă. Aceasta a dus la creșterea ipotecilor « neperformante » de la 8% la peste 20% din toate ipotecile.
Dar prețul caselor creștea ! Vecinul care cumpărase o proprietate cu 200,000, o vindea un an mai târziu cu 360,000$. Prost să fii să nu intri într-o asemenea afacere. Îmi amintesc de șocul avut când, după prăbușirea din US, am venit în România unde am fost întâmpinat de aceleași strigăte victorioase care, în US, deja se transformaseră în vaiete de durere. Orice încercare de a aminti oamenilor că ceea ce se ridică trebuie să și coboare, era întâmpinată cu « Prostii ! ».
Pe baza equity-ului (diferența dintre prețul casei pe piață și ipoteca rămasă) oamenii erau îmbiați de bănci la credite ușoare, cu dobânzi mici. Funcționarii bancari făceau comisioane pentru fiecare împrumut, banca făcea profit, investitorii în acțiunile bancare erau fericiți, șefii dar și angajații luau premii pe baza profiturilor iar consumatorii… ei bine, ei consumau ce nu aveau și erau fericiți. MERITAU să-și cumpere SUV-uri gigantice, bărci, vacanțe de lux, nu ?! Între 2001 si 2005, creditele personale garantate cu casa, au crescut de la 628 miliarde la 1,428 TRILIARDE… Dar această « valoare » pe care se bazau împrumuturile era, în fapt, proverbiala « pielea ursului din pădure » pentru că nimeni nu știe ce valoare are o casă pînă ce nu este vîndută.
Apoi a venit trezirea. Din 2007 lucrurile n-au mai părut roze. Din ce în ce mai mulți nu mai puteau plăti ipotecile. Firmele care furnizau clienți nepotriviți băncilor pentru ipoteci au început să dea faliment. Când lucrurile s-au liniștit, dupâ decesul lui Lehman Brothers, și salvarea la limită a lui Goldman Sachs și Morgan Stanley, finanțele erau în ruină. IMF (da, instituția care se luptă cu Angela Merkel pt ura românilor) estimează că, în total, instituțiile financiare au pierdut 1.5 TRILIARDE. În panica creată de prăbușire, 150 miliarde $ au fost retrași de pe piața bursieră americană ÎN DOUĂ ZILE (ca termen de comparație, media banilor retrași fără acest eveniment era 5 miliarde) – acesta e echivalentul bursier al «fugii la bancă » a cetățeanului de rând când nu mai are încredere în banca unde-și ține banii. Multe bănci au fost decapitalizate. Ca să prevină blocajul financiar al sistemelor economice, Federal Reserve și Banca Centrală Europeană au injectat (a se citi “tipări”) 2.5 TRILIARDE în sistemul bancar, fie prin cumpărarea bondurilor de guvern, fie prin salvarea unor instituții financiare falimentare sau aproape.
Evident, guvernele ar fi putut să stea cu brațele încrucișate și probabil lucrurile s-ar fi normalizat. Dar cu ce costuri? Mii de companii falimentate, slujbe pierdute, blocaj financiar. O dată cu nesimțiții din bănci care, din spirit de aventură, din dorința de profit sau pur și simplu din inconștiență, au adus sistemul unde este, au fost salvați și mulți mici și mari investitori, fonduri de pensii, lucruri bune. Oare care dintre noi si-ar fi luat riscul de a NU salva aceste bănci cu acest costuri sociale distrugătoare ?
Notă: Acești bani de hârtie în care economia mondială plutește ca într-un sos gras, ucigător, sunt motivul pentru care proiecte ca Roșia Montana merg si vor merge înainte. Cu prețuri în exces de 1700$/uncie, există o presiune enormă de a extrage orice aur, de oriunde, ORICUM. Când uncia de aur costa 3-400 de $ la vănzare (2000), ar fi fost o nebunie financiară să extragi uncia cu 350-400$. Acum a devenit însă rentabil s-o extragi de aproape oriunde. Vechea lege a cererii și ofertei funcționează – cererea oamenilor care nu mai au încredere în responsabilitatea guvernelor pentru acest aur este din ce în ce mai puternică. Dacă n-o va face Gabriel Resources, o va face altcineva pentru că guvernul, chiar și unul corupt cum e cel din România, trebuie să plătească salarii.
No Comments