Astăzi am căpătat un nou regret existențial: regret că n-am îngropat o „capsulă a timpului” când aveam 20 de ani. Mă refer la o capsulă care să poarte mărturie despre cine voi fi peste 25 de ani, ce realizări voi avea. Nu e vorbă că nu-mi aduc aminte despre cele ce gândeam atunci dar mi-ar face plăcere să pot demonstra că așa gândeam atunci.

Nu eram atât de original. Gândeam așa cum mulți tineri de 20 gândesc: puțin naiv, puțin entuziast, puțin nerealist. Cum spune poezia:

Something old,

Something new

Something borrowed

Something blue

Vă amintiți?! Oare de-am scoate această imaginară „capsulă a timpului” din locașul ei, fie grădina bunicilor, fie un colț uitat din mintea noastră, oare ce-am găsi? Ne-am regăsi viața actuală? Poate măcar 20% din viața actuală? Ne-am regăsi în conversațiile sub-mediocre ale petrecerilor actuale? Sau poate că am regăsi această goană nepotolită după bani și lucruri? Am regăsi monotonia vieții noastre actuale, renunțările ei, plictiseala, alunecarea zi-după-zi în prostie și auto-suficiență?

Îmi amintesc… Îmi amintesc de visele mele grandioase, îmi amintesc de discuții existențiale, îmi amintesc de pasiunea și trepădarea cu care abia așteptam să iau taurul de coarne și să-mi încep „restul vieții”. Și de ce să nu fiu nerăbdător? Atât de multe succese mă așteptau chiar după deal și eu trebuia să dau examene de Analiză Matematică. Stupid!

Mă uit la mine, privesc la ei. Mă urăsc și NE urăsc. TREBUIA SĂ FIM DEJA MAI ÎNȚELEPȚI, MAI INTELIGENȚI, BOGAȚI, FRUMOȘI! Trebuia să trăim viața cu pasiune, zi după zi, să căutăm noi experiențe, să învățăm ceva nou în fiecare zi, să ne ridicăm și să devenim tot ce puteam să fim. În loc de asta suntem mediocri – dacă suntem norocoși și ne-am străduit – dar, cel mai adesea, sub-mediocri. Zilele sunt lungi împotmoliri în rutină. Discursul nostru este, de multe ori, o colecție de idiosincrazii, de credințe neverificate, netestate dar la fel de imuabile ca și Cele 10 Porunci. Cei mai mulți dintre noi au coborât deja steagul iar ceilalți l-am aplecat aproape de pământ.

„Când să mai citești?!… Nu mai pot urmări un film de la un capăt la altul – mă plictisesc.”

„Știrile mă irită. Ce mă privește pe mine?”

„Nu votez. Ce sens are?”

„Ia mai lasă-mă cu dragostea – e un lucru de povești, de beletristică. Long live shopping!”

„Ei, na, nimeni nu este perfect”

TREBUIA SĂ FIM MAI ÎNȚELEPȚI… nu morți. Nu plictisiți. Nu cinici și, în nici un caz, mândri de renunțarea noastră.

Poate că nu toți am fost clădiți pentru a inventa leacul cancerului, pentru a deveni președinți sau artiști celebri, oameni de afaceri de succes sau astronauți. Dar, de asemeni, la 20 de ani nu ne imaginam că peste 25 de ani vom fi în această zonă lipsită de aspirații majore, lipsită de excitare și viitor. Este prea târziu ca s-o luam complet de la capăt dar este și mult prea devreme ca să ne închidem conturile cu cele ce ne-am propus.

Suntem tineri, încă prea tineri ca să contemplăm moartea (deși poate EA, fără știrea noastră, îi contemplează deja pe unii dintre noi). „Suntem tineri” se raliază lumea și o repetă din nou și din nou, poate-poate o vom ajunge s-o credem. Dacă suntem tineri, spun eu, de ce dăm atâtea semne de bătrânețe? De ce refuzăm noi experiențe? De ce vindem noutatea, excitarea, aventura și imprevizibilul pentru confort? Nu, a schimba restaurantul preferat cu altul NU este o nouă experiență! Nu, a cumpăra noi obiecte (rochii, pantofi, jucării electronice, mașini, motociclete) este aceeași experiență, una deosebit de tristă a unui animal economic.

Da, „sensul vieții este acela de a-i da un sens”! Dar oare de ce am ajuns să alegem sensuri atât de mici, mărunte, meschine? De ce nu mai visăm mare, grandios? De ce ne mulțumim cu puțin și acceptăm lunga scurgere a vieții către moarte?

Nu sunt multe de făcut! Nu putem îndrepta o problemă a cărei existență n-o admitem. Am alunecat la vale, departe, tot mai departe de cele ce ne-am propus, de ceea ce știam că este corect până în clipa în care am ajuns să uităm complet de noi înșine. Ultimul lucru pe care-l mai pot face – deși mi se spune deseori ce penibil sunt – este să amintesc cum trebuia să fim, să desfac mereu capsula timpului pe care am ignorat s-o îngrop.