Ce m-a învățat „reality TV”?!

Judge Judy

Întrebarea asta s-a născut în mintea mea acum o săptămână. Noroc c-am lăsat-o să crească și nu m-am repezit ca un berbec ce sunt să răspund, altfel aș fi spus numai bazaconii. Așa însă, după dospit, printre bazaconii se vor strecura – sper eu – și niște idei mai de Doamne-ajută.

Am învățat, în primul rând, că, asemeni celor mulți, sunt leneș și slab. Am realizat că, chiar și dacă am învățat ceva din cele două emisiuni pe care le urmăresc – „Judge Judy” și „Kitchen Nightmares” – pentru lecție mi-ar fi fost suficiente 2-3 episoade. Să spunem că restul de 100 de episoade urmărite au fost recapitularea, la fel cum acum dau examenul.

Însăși întrebarea aceasta „Ce m-au învățat?” a apărut ca o încercare (de om slab) de a raționaliza timpul irosit cu atâta nesimțire. Încerc să dau un sens unei plăceri vinovate – asta ca să nu accept, nu din prima cel puțin, cât de becisnic sunt.

 Judge Judy

Pentru cei ce nu știu, este un serial în care o fostă judecătoare, Judy Sheindlin, arbitrează cazuri la TV. Cei care acceptă, renunță la procesul lor în „small claims court” și își spală rufele murdare în fața judecătoarei și a 20 de milioane de spectatori. De ce ar face cineva așa ceva? Este simplu – celebritatea, chiar și negativă, este apreciată peste tot în lume. Al doilea motiv – unul mai teluric – este că televiziunea CBS plătește daunele stabilite de judecătoare (și nu cel ce pierde procesul), bașca cazarea și deplasarea în Los Angeles (unde emisiunea este filmată), zborul și altele.

De la această emisiune nu sunt prea multe de învățat. Este însă o emisiune față de care am sentimente amestecate – uneori mă îndepărtez oripilat, scârbit de cazurile și persoanele implicate, dar revin, incapabil să mă desprind de grotescul oamenilor și situațiilor, dar mai ales pentru personalitatea judecătoarei Judy. O cloacă umană se perindă pe ecran:

  • o mamă a cărui fiu de 14 ani a supraviețuit unui accident de mașină care a dus la decesul fetei de 16 ani care conducea care o dă în judecată pe mama decedatei pentru 3000$ (costul mașinii);
  • un tată care curăță contul fiului de 17 ani care muncise la fast-food-uri pentru acei bani;
  • mame care își cheltuie asistența socială în cluburi de noapte, ignorând responsabilitatea celor 2-3 copii pe care îi au;
  • bărbați și femei care își escrochează partenerii lor și apoi rânjesc cu scuza eternă „Erau cadouri așa că nu trebuie să-i dau înapoi”
  • fete și băieți de 16 ani care își aduc prietenul/prietena să trăiască în casă cu părinții cu binecuvântarea acestora

ș.a.m.d.

Partea bună, partea care îmi aduce alinare, este judecătoarea Judy. Îmi aduce alinare de la acel îngrozitor sentiment de singurătate, de alienare, pe care societatea modernă mi-l generează. Nu, nu este doar TV-ul, expresie extremistă a vieții noastre ci sunt – atât de adesea – cei din jurul meu. Confruntat periodic cu o totală pierdere a valorilor, primind deseori, la întrebarea „Is it just me?!” răspunsul (direct sau indirect) „Yes, it’s just you!”simt o adâncă bucurie când judecătoarea îmi certifică faptul că n-am înnebunit. Cu un stil direct, brutal, grobian uneori, amintește care sunt valorile și faptul ca ea le recertifică mă face… da!, mă face să mă simt mai puțin singur.

Este un monument de bun-simț. Un bun simț care, deși încă întâlnit cu doar 20 de ani în urmă printre semenii noștri, acum a fost exilat de mii de teorii psihologice, de justificări pe cât de iraționale și găunoase, pe atât de persuasive.

Judecătoarea Judy, în fel și chip, repetă același mesaj de bază: „Cel puțin pentru mine mai există VALORI! În ciuda teoriilor voastre, mă îndârjesc să definesc NORMALITATEA. Puteți să faceți ce vreți cu viața voastră dar nu-mi vindeți gogoși pentru că nu-mi veți putea inversa valorile cu raționalizarea voastră puerilă, cu minciunile voastre menite să vă scoată basma-curată”.

Pare puțin dar, pentru mine, este mult. Nu mă deranjează că lumea este sub-mediocră, nu mă deranjează aberațiile și devierile – au existat dintotdeauna și vor exista dar niciodată nu le-am mai ridicat la nivelul de valoare ca acum. Incultura devine „o atitudine relaxată”; corupția devine „beneficiile poziției”, lipsa de responsabilitate devine „dreptul de a-ți căuta fericirea”. Totul este permis. Și, când totul este permis, ca să-l parafrazez pe Dostoievski, Dumnezeu nu există.

<va urma>


 

No Comments

Post a Comment