Evenimentul principal, cel care m-a apropiat extrem de mult de moarte, deși la vremea respectivă nu realizasem aceasta, s-a petrecut câteva zile mai târziu… sau poate noaptea următoare sosirii. În acele condiții, timpul își pierdea semnificația: la 17 ani zilele, lunile sau chiar anii nu au multă semnificație. La fel e și la 70-80 (mi s-a spus)
Într-una din camere se încinsese o partidă de poker. Cum jocurile de noroc, cele pe bani (și nu se juca pe chibrite), erau interzise, ușa la cameră fusese închisă, cei care doreau să intre fiind siliți să se identifice și să se jure pe roșu că nu-s securiști.Eu nu jucam – stăteam pe tușă, priveam, învățam și ca să fixez bine în minte ce învățam beam niște vodcă. Era cam 10-10:30 pm. Brusc s-au auzit niște izbituri în ușă. Erau tari, puternice, dar putea foarte bine fi o glumă de prost gust. Agresorului i s-a răspuns pe măsură: “Nu mai bate așa! Du-te-n pușca mea. Care ești? Stai, ouăi, boule, să găsim cheia.”
Bătăile n-au încetat ba chiar s-au întețit. Cererii politicoase de identificare: “Ouăi, cretinule, care ești?”, nu i se răspundea. După 30 de secunde de bubuituri, o voce a răsunat, amplificată de holul gol și mare al vilei. În locul unui răspuns liniștitor, a venit: “Dați drumul, ‘tu-vă muma <undeva, nu spui unde că-i rușine și nenatural> că vă iau beregata. Deschideți, că vă omor.”
Am înghețat. Toți. Ne-am privit speriați – și acum am o senzație de panică absurd când se bate prea tare în ușă.
“Ce facem?!”
Cineva a propus să deschidem ușa și să luptăm. Fiind genul decis să mor pe câmpul de luptă – așa mi se pare onorabil – am prins să mă uit după arme. Majoritatea au rejectat această opțiune. Am privit ușa de la intrare, din tocul căreia fiecare nouă lovitură desprindea bucați de tencuială, și am realizat că se deschidea spre exterior. Orice șansă de a sparge yala era deci exclusă dar, ciudat, asta nu ne dădea siguranță și pace.
Ușa de la intrare dădea într-un holisor, care se deschidea spre sala de baie și apoi spre cameră. Cineva a propus să blocăm a doua ușă, cea spre cameră, cu un dulap. Zis și făcut. Tocmai la timp – atacatorul anonim pusese mâna pe un set de chei și a reușit să să deschidă prima ușă. Blestemând și continuând să ne amenințe cu moartea, a început să se izbească în a doua ușă dar dulapul și puterea noastră l-au impiedicat s-o deschidă.
“Da’ nu ieșiți voi? Vă aștept pe hol și care apare, l-am și ucis!”
Ne uitam unii la alții, galbeni la față, realizând gravitatea situației. Am fi putut rezista până la zi. Apoi însă?! Nu, nu, situația trebuia rezolvată pe loc. Suntem bărbați (încă nu se descoperiseră cele 57 de genuri) – așteptarea nu era punctul nostru forte; simțeam nevoia de a acționa. Trebuia să chemăm Miliția – da, ne puneam toate speranțele în forțele de dezordine ale patriei deși, în zilele anterioare, întâlnisem aceste forțe adesea și toți reprezentanții Forței erau intoxicați cu alcool. Ză Fors be wiz yu!
“Știu ce trebuie să facem: legăm cearceafuri de pe pat și dăm drumul cu ele pe fereastră cuiva, care se duce și anunță Miliția”.
Andi Dumitrescu fusese cel care vorbise. Da, alt Andi care-mi uzurpase numele deși al lui venea de la kilometricul Alexandru iar la mine provenea de la simplul Andrei. Eu trebuia să mă mulțumesc cu umilul “Valișu”.
Oh, știu ce simplu ar fi acum: celulare, internet, sms, telefon în orice cameră. Atunci însă trăiam într-o epocă low-tech. Nu mergeam pe jos 6 kilometri până la școală, înfruntând lupii, cum făceau copiii nord-coreeni din Copiii din Valea Tigrului, dar tot low-tech eram și noi. Uneori, când mă gândesc la acele timpuri, mi se nărăzește c-aș fi vânat și mamuți și saber-tooth. Sau poate că erau doar porci domesticiți și javre abandonate.
Însoțiți de înjurăturile de pe hol, am prins a lega cerceafuri de pat. Am legat 3 și lungimea lor a fost socotită suficientă de Andi. Ne-am proptit bine în picioare, am înșfăcat bine de cearceafuri și eroul nostru improvizat s-a suit pe pervaz. Andi era un tip logic, calculat și vederea celor 2 etaje + parter + mezanin i-au dat de gândit.
“Ah, nu, nu pot – e prea periculos”, a spus el privind spațiul până la sol.
Acolo însă unde Andi cel Chibzuit eșuase, un Valișu putea reuși. Era șansa mea. Marea oportunitate de a muri la vârstă fragedă făcând ceva eroic (a murit făcând ceea ce-i plăcea). Râdeți voi, dar epoca modernă, cu atâta grijă pentru siguranță, a ucis eroul care dădea sare și piper unor filme cum e Die Hard.
M-am îmbrăcat, mi-am pus mănușile de piele – anticipând fricțiune – și am încălecat pervazul. Cei patru care țineau strâns de cearceaf, consumau – prin strângerea lor – aproape un cearceaf întreg. Primul nod era chiar după pervaz. Am trecut o mână sub nod, a doua și… ZOOM (nu aplicația cu video-chat) am alunecat ca un bolovan.
Întotdeauna mi-am dorit să povestesc această întâmplare unei săli pline de oameni pentru că sunt convins că acolo ar fi un inocent care ar întâmpina pauza mea teatrală cu: “Și? Și? Ai supraviețuit?”. Mi-ar place să-l păcălesc, fie și pentru o clipă: “NU, atunci a fost clipa în care am murit”.
Prietenii care țineau funia improvizată, simțind subita ei ușurare, i-au dat drumul și și-au acoperit ochii. Așa mi-au povestit ei c-au făcut. Erau convinși ca sunt martorii unui accident fatal. Momentul de șoc a durat doar câteva clipe pentru că, încă o dată, le-am descrețit chipurile cu un potop de înjurături. Deși căzusem vreo 10-12 m, direct pe potecuța de beton care înconjura clădirea, singurul loc proaspăt dezăpezit (cineva anticipase că voi cădea acolo și s-a gândit să țină locul curat), deci în ciuda acestei situații, eram aproape okay. Căzusem dezechilibrat, cumva pe lateral și energia kinetică se disipase în cele 2-3 tumbe pe care le făcusem. O gleznă îmi era ușor scrântită dar piciorul era încă funcțional. Șchiopătând, înjurând la fiecare pas ca un călugăr părăsit de amantă, m-am îndreptat spre sediul Miliției. Nu era departe, dar între mine și el era o apă.
VA URMA
No Comments