Vacanța de iarna – 4

Șchiopătând, înjurând la fiecare pas ca un călugăr părăsit de amantă, m-am îndreptat spre sediul Miliției. Nu era departe, dar între mine și el era o apă. Și un pod… dar cam departe pentru șchiopătatul meu. Era 30 decembrie, fără taxiuri, așa c-am șchiopătat bine-mersi prin zăpada apoasă. Ora, de acum, se apropia, probabil de miezul nopții: pokerul, atacul, panica, ședințele de partid cu tot felul de gânduri, căderea luaseră timp iar dispozitivele cu ceas nu erau omniprezente ca acum.

La sediul prietenoasei Miliții, sub o ghirlandă de plastic își petrecea tura un individ gras și plictisit, probabil pe jumătate beat (nu pot jura pentru că beți sau trezi, arată cam la fel). I-am povestit, sacadat, panicat, găfăind că avem nevoie de ajutor.

Cineva încearcă să ne… omoare. Suntem… cazați la Pensiunea X și… se bușește în ușă urlând… că ne taie beregățile.”

Am realizat de la primele cuvinte că se uită ciudat la mine și că nu ascultă nimic din drama pe care i-o mărturiseam. Mi-am spus că e milițian și că vorbesc prea repede pentru el. Am luat-o de la capăt, ceva mai lent, dându-i timp să proceseze datele.

Bine, bine, du-te acasă și vom trimite pe cineva să verifice.”

Continua să mă fixeze ciudat, cu aerul unui exploratory care se uită la o gânganie nemaivăzută. Mă făcea să mă gândesc că îmi subit un unicorn pe frunte. Din mișcările lui lente și grimasa plictisită, am realizat că sunt absurd asimilând Miliția Română cu polițiștii din filmele americane.  Nimeni nu se arunca în mașină pentru a-mi salva prietenii, nu vedeam nici o grabă, milițieni alergând mănați de un “Du-te! Du-te! Du-te!” al comandantului lor. Ce vedeam era o scenă de bar la ora închiderii. Mai mult decât o vagă promisiune n-am putut smulge de la grasul de la intrare. Am insistat că-i voi aștepta la intrarea în pensiune și am pornit șotâncăind spre locul menționat. Peste circa jumătate de oră, un subofițer a apărut, însoțit de soldat și nelipsitul Kalașnikov. Am început să-i relatez “cavaleriei” ce ni s-a întâmplat dar și acesta părea complet neinteresat. Era gras și el (nici nu știu de ce continui să menționez că milițianul român e gras – pare să fie regula), puțea a băutură (iarăși menționez detalii redundant pentru un milițian în prag de Crăciun), gâfâia când urca scările.

La etajul I, pe fotoliile din hol, erau câțiva bărbați și soțiile lor. Beau și vorbeau. Îi știam – cel puțin pe unul dintre ei, tatăl unui coleg de-al nostru. Și ei erau în pensiune, colegul și fratele lui, dar veniseră separate, cu părinții care îi mânau la ora 7:30 la schiat și nu li se permitea să participle la bairamele noastre. Nu-i blamez pe acești sportive că nu ni se alăturau. La noi, singurul sport de iarnă practicat era datul cu sania pe scările interioare ale pensiunii. Nu se termina niciodată bine: o bușitură în peretele de la capătul scărilor, urmată de gamete și de râsetele celor care priveau (deși nu foarte competitiv, sportul avea parte de privitori). O dată cineva a încercat acest sport de interior, ținând o sticlă de coniac deschisă în mână. Izbitura de la capăt a vărsat parțial sticla pe puloverul sportivului, în ciuda grijii cu care o protejase.  Omul se tânguia – nu de coastele sau de capul lovit, ci de vărsarea prețiosului lichid și se străduia să-și stoarcă mâneca puloverul în gură. Despre sporturile noastre, însă, vă voi povesti în amănunt altă dată.

Milițianul, tot ignorându-mă, s-a oprit să întrebe acești martori despre evenimente. Eu am continuat spre etajul II ca să verific starea camarazilor mei baricadați. M-am apropiat de marginea holului cu băgare de seamă, așteptându-mă ca monstrul ucigaș să fie încă prezent acolo. Am privit timid după colț și… holul era gol. În semi-obscuritatea holului – singura lumină era cea de pe casa scărilor – am deslușit starea jalnică a ușii noastre: avea găuri mari despre care nu știam cu ce fuseseră provocate, împrejur era tencuială căzută. Am intrat în cameră – era deschis, chiar și ușa spre holișor. Acolo, prietenii mei, mă așteptau încă răvășiți de eveniment. Mi s-a deslușit toată tărășenia. Cei care petreceau cu o sticlă de vin la etajul I, acei stâlpi ai societății ieșene: un doctor, un profesor universitar care era și  tatăl colegului nostru și alți doi adulți, probabil la fel de distinși… ei erau agresorii și nu niște inocenți martori.

Șocat de revelație, am intrat la baie pentru necesități. Când mă spălam pe mâini mi s-a deslușit un alt mister. Privindu-mă în oglinda de la baie, am înțeles privirea crucișă, suspicioasă cu care fusesem întâmpinat de către milițianul de serviciu. Era machiat. Pentru amuzament, folosisem un creion dermatograf pentru a-mi mânji pleoapele, puțin ruj – pentru culoare. Nimic special dar se pare ca fusese de ajuns pentru a pune povestea mea sub semnul îndoielii și persoana mea sub semnul suspiciunii.

Revenit în cameră l-am găsit pe milițian admonestând adunarea:

De ce sunteți golani și nu lăsați oamenii să doarmă?! Ce comportament e ăsta? Oamenii sunt la relaxare și odihnă aici și n-au nevoie de petrecăreți ca voi.”

Protestele noastre, făcute cu jumătate de voce, treceau peste urechile lui.

Ia dați buletinele încoace!”

Realizând futilitatea comentariilor, frustrați că din victime deveneam, pe nedrept, agresori, ne-am conformat. Milițianul Svejk – un prieten se jură că era reîncarnarea celebrului personaj, rotunjor, cu nas borocănat și chip înroșit de alcool  – s-a așezat pe un colț al patului și a prins să răsfoiască buletinele, interogând pe fiecare în parte “Cine e X? Unde înveți? Ce e tac-tu?!”. Și atunci, ca și acum, cel mai important lucru este “Da’ tu a cui ești?”. Destul de maturi ca să realizăm asta, am scos artileria grea. Întâi GH i-a mărturisit, politicos, că tatăl lui este Procurorul-Șef al județului Iași. Când a venit rândul meu i-am dat lovitura de grație. După ce-am răspuns la întrebarea despre tatăl meu, am adăugat că unchiul meu este șeful Securității de pe Vatra Dornei. Asta l-a făcut să ofteze adânc, să-și împingă cascheta spre spate și să conchidă:

Măiiii, dar eu văd că voi sunteți băieți finuți! Nu sunteți golani scandalagii.”

A mai răsfoit fără vlagă buletinele și s-a oprit nedumerit la ultimul:

Domnul… [brusc devenisem domni]… Maricica?! Care dintre voi este Maricica? Ahhhhh, n-are legătură cu voi. Asta e curva aia pe care-am săltat-o de la hotelul  Călimănești. S-a amestecat cu buletinele voastre.” s-a hlizit el.

L-a chemat pe profesorul universitar care aștepta pe hol.

Dar, bine, domnule profesor, de ce ați vrut să le spargeți ușa băieților aștia?! Sunt copii buni.”

Păi, dacă ei n-au vrut să deschidă.”

Dar dumneata ai deschide ușa dacă vine unul la miez de noapte și urlă că vrea să-ți taie beregata?!”

Bineînțeles.”

Atunci, mă scuzați că v-o spun, rosti cu un oftat Milițianul Svejk, dar, cu toată cartea pe care o aveți, sunteți prost. Apăi, dacă se întâmplă așa ceva, lucrul de făcut e să nu deschizi, te baricadezi pe dinăuntru  și ne chemi pe NOI.”

NOI-ul suna rotund, important, li toată lumea, privindu-l pe milițian realiza că se referea la EI, inima țării care bate și bate și bate.


 

No Comments

Post a Comment