Vacanța de iarnă – Epilog

Andi Machiat
Andi Machiat

În bunul obicei ale poveștilor autohtone, totul nu fusese decât o confuzie și o neînțelegere. Aparent, prietenii mei făcuseră un bairam monstru în seara când ajunseseră în Vatra Dornei. Domnul profesor universitar îi admonestase și îi pusese sub cauțiune, pentru că el era venit la odihnă. Pentru desfășurarea în condiții optime a activităților sportive pe care le avea în plan, îi erau necesare opt ore de somn odihnitor (acum, la 40, subscriu la punctul lui de vedere). Cauțiunea a funcționat, pentru că prietenii mei mă scărpinau mereu la ceafă (metaforic vorbind) când încercam să dau muzica mai tare.  Problema fusese că această admonestare nu fusese trimisă unui alt grup de tineri dezlănțuiți care celebrau și ei prima seară de libertate. Domnul profesor universitar, fără să mnai facă investigații, a vrut să stârpească muzica și distracția de la rădăcina beregăților noastre. Alcoolul pe care îl consumase îi fusese sfetnic de nădejde. De-ar fi reușit să treacă dincolo de ușă, ar fi avut liniște cu certitduine pentru că pușcăriile observă o oră strictă de „stingere”.

Milițianul Svejk a plecat, după ce ne-a sfătuit să depunem plângere împotriva agresorului, pentru a lăsa justiția să-și urmeze cursul. Am reflectat într-o ședință de comitet și am decis să nu urmăm această cale, întrucât agresorul era tatăl unui coleg de-al nostru. Cu această concluzie plină de maturitate trasă, am urcat la etajul superior, unde am găsit un pat liber și m-am culcat – desigur, machiat cum eram (vârsta, ce să-i faci?!, nu mă îngrijoram de riduri). Era circa 3:30 și eram decis să dorm până spre prânz a doua zi. Am fost, însă, smuls din somn de glasuri îngrijorare „Ce? Cine? De ce?” și de un omniprezent urlet „AFARĂ! AFARĂĂĂĂĂĂ! AFARĂ – nu auziți?”. La etajul de mai jos cineva mâna vitele. M-am dat cu greu jos din pat și am coborât la etajul incidentului din noaptea trecută. Mahmur, neodihnit – era abia 9 AM -, machiat, exasperat, i-am întâlnit pe prietenii mei, cu priviri de căprioară încercănată, complet confuzi. Se pare că tocmai îl pierdusem pe administratorul pensiunii care, la vederea distrugerilor,  le explicase fără echivoc că trebuie să iasă… AFARĂĂĂĂ.

Da’ nu i-ați explicat că nu e vina noastră?, am intervenit eu bizuindu-mă – din nou, repetat și total greșit – că toate problemele umanității pot fi rezolvate prin dialog.”

I-am explicat. Normal că i-am explicat.”

Și?!”

Și nimic. Urla ca un bou.”

Măi, dar nu i-ați spus că Miliția investighează, că există un raport, că… am insistat eu, convins că ei dovediseră ineptudine în negocieri.”

Și tu cum ai fi explicat? s-a oprit Andi Dumitrescu (nici o legătură cu căpitanul Dumitrescu) lângă mine.”

Păiiii… simplu. ‚Domnule administrator, știți că…’”

Fraza mi-a fost întreruptă de patru adolescenți, care s-au oprit din cele ce făceau (preponderent bagajele) și au urlat spre mine: „AFARĂĂĂĂĂĂĂĂ”. Da, există momente când dialogul nu este posibil. Așa că am început să tragem de sfori. GH l-a sunat pe tatăl lui, fiecare și-a sunat pila și aceștia l-au convins pe adminitrator că dorește să ne asculte povestea, că e bine să asculte înainte de a urla ca un apucat.  Spre prânz ni s-a mai dat o șansă.

Cineva a venit apoi cu ideea să vorbim cu idioții cu care fuseserăm confundați, pentru a ne asigura că și ei au înțeles nivelul de probleme la care un simplu bairam ne putea aduce. O delegație a mers la ei dar rezultatele au fost mai puțin decât optimiste. Se pare că în camera acestora cineva (nu spui cine, nu știu, nu sunt trădător) folosise, pentru a stringe focul petrecerii din seara precedentă, un extinctor. Sau poate o făcuse pentru decorație. Extinctorul era unul cu praf și adusese același aer drăgălaș al iernii în camera anostă a pensiunii, acoperind totul cu un alb desăvârșit.

Acum, proprietarii camerei desemnaseră vinovații să curețe dezastrul și aceștia erau, cum s-ar spune, în sezon administrativ. Pe ritmuri metaliste, susținute de un casetofon, dădeau viguros cu măturile în stânga și în dreapta. Măturile dublau și drept chitări (duh!) și, copleșiți după tură de ridicare a prafului, flăcăii grifau pe firele măturilor solo-uri întregi. La încercările de reducere a volumului muzicii, au reacționat agresiv așa încât delegația noastră a trebuit să se retragă fără o promisiune clară. Încă o dată dialogul se dovedea imposibil.

Aici ar fi trebuit ca povestea să se termine. Numai că în România, proverbul „cel ce-i cu paguba e și cu păcatul” (la fel cum în A de Nord rănirii i se adaugă înjurătura – „adding insult to the injury”) se aplică uzual. De asemeni se mai aplică „Cel ce nu-l lași să moară, nu te lasă să trăiești” și tot așa (aș putea continua până la ziuă cu proverbe și pilde dar probabil m-ați lăsa singur). Profesorul universitar, departe de a fi recunoscător iertării pe care i-o acordasem, a profitat de faptul ca noi lăsasem circa 120 de sticle în cadă – drept bacșiș pentru femeile de serviciu care urmau să curețe camerele (nu strâmbați din nas – asta însemna poate 200-250 de lei, bani serioși pentru acea vreme), și a intrat în camera unde a făcut poze și a documentat un dezmăț care, deși existase, nu avusese legătură cu povestea din acea seara. Pentru că noi nu făcusem plângere împotriva lui, profesorul făcuse plângere împotriva noastră. Din nefericire nu s-a gândit că dosarul va fi trimis la Iași unde va ajunge în mâinile procurorului-șef al județului, nimeni altul decât tatăl prietenului nostru. Acesta l-a pus la punct și, după o convocare la Procuratură, individul a realizat că nu este în interesul lui să continue povestea.

Ca să termin în stilul pesimist cu care v-am obișnuit, trebuie să spun că povestea a avut și o componentă oarecum deprimantă. După eroismul meu mi s-a spus „Știi, când ai venit, ne întrebam ce mai cauți aici, cu noi. Adică – tu ai picat treapta, ești la GarabetDar, după ce-ai făcut ce-ai făcut, am realizat că ești de-al nostru.” Aceste vorbe mi se spuneau cu scopul de a mă bucura dar eu, om sucit, m-am întristat. Mi se deslușea stângăcia inițială a comportamentului celor care fuseseră mai mult decât colegi pentru mine, cei pe care i-am amuzat de atâtea ori cu tâmpeniile pe care le făceam, cei pe care îi regretam mult mai mult decât regretam prestigiul liceului Negruzzi. M-am întristat, realizând că uneori trebuie să cumperi dragostea, prietenia… dar apoi m-am bucurat că reușisem s-o fac.


 

No Comments

Post a Comment