SpiderBoy – 1

Totul a început cu o amenințare. Pierdeam cheia de la casă. După ce ai mei au schimbat yala de 2 ori, mi s-a pus în vedere că dacă o mai pierd o dată voi primi o bătaie „soră cu Moartea”.  Deși m-am temut întotdeauna să cunosc rubedeniile Morții, ziua de vară și absența părinților mei de acasă s-a dovedit mai puternică decât înțelepciunea celor 12 ani ai mei. Asta nu spune mare lucru – cam orice tentație, oricât de mică, este mai puternică decât vlăstarul de înțelepciune a unui băiat de 12 ani.

Etajul II
Etajul 2 – Apartamentul parintilor

M-am dus la ștrand de unul singur și acolo, bineînțeles, am pierdut cheia în iarbă. Panicat, am venit acasă și, în fața blocului, îmi frângeam mâinile de disperare cu gândul la ce mă așteaptă. Priveam spre balcon și știam că ușa de la el e stricată și nu se mai închide. Dacă ușa ar fi avut un circuit integrat, sunt convins că că taică-meu ar fi reușit s-o repare. Din nefericire nu avea, așa că ușa era deschisă.

De-aș ajunge acolo! Dar cum?”.

Mulți cred că iubirea este cea ce mișcă lumea și împlinește fapte mărețe, eroice. Așa o fi dar, din experiența mea, de cele mai multe ori frica este mai eficientă. Și nu sunt singurul care gândesc astfel. Îmi amintesc de „Exil Interior” de Miguel de Salabert, o carte râsu-plânsu. După Războiul Civil din Spania, monarhiștii îi lichidau pe republicani. În drum spre execuție, un fost comic, a început să strige:

Îmi puteți lua viața, averea, familia dar un singur lucru nu-mi puteți lua…”

Care e acela?, l-a întrebat unul din cei doi gardiani care-l escorta, oprindu-se mirat.”

FRICA! E atât de mare încât va supraviețui prin secole!”

Frica m-a ajutat să-mi imaginez un drum până la balconul de la etajul II. Tot ce aveam de făcut era să conving pe un prieten să-mi țină „scara hoțului”. Asta mi-ar fi adus mâinile la nivelul conductei de gaz. Apoi, ridicându-mă în mâini, aș fi putut ajunge la grilajul balconului de la nivelul I. Stând în picioare pe balustrada de la I, aș fi putut ajunge la nivelul II – dar nu pe același tronson. De acolo, un mic salt și m-aș fi putut prinde de balustrada de la balconul părinților mei. Simplu!

Am făcut-o și… planul a funcționat. Prima oară a fost mai dificil, slavă Domnului că mușchii mei nedezvoltați trebuiau să susțină un trup pe măsură de mic și firav. Mi-a fost frică dar am dus la bun sfârșit activitatea de SpiderBoy, în plină zi, fără ca vreun trecător de pe strada aglomerată din centrul Iașului sau vreun vecin să mă întrebe ceva. Nu știu dacă, acum, observând un copil în aceeași situație,  aș putea avea această „putere” a indiferenței.

Înțelegând riscurile (pe naiba!), nu foloseam această metodă teribilistă de a intra în apartament decât rar, la nevoie. O dată, pe la 15 ani, venisem acasă cu un coleg/prieten de școală. Chiuleam dar nu aveam cheia de la casă – nu-mi amintesc dacă iarăși o pierdusem sau îmi fusese confiscată de părinți pentru cine știe ce infracțiune. I-am spus colegului să urce pe scări și să sune la ușă pentru că voi fi înăuntru ca să-i deschid. Zis și făcut. Am escaladat fațada clădirii sub aceiași ochi indiferenți am dat să intru în casă dar… am auzit vocile părinților mei. Veniseră acasă devreme. Ce să fac?! A trebuit să cobor pe aceeași cale pe care urcasem și apoi să alerg pe scări. Am ajuns pe palierul de la II chiar când prietenul meu suna la ușă. Ai mei au deschis, puțin mirați, și am trântit o minciună despre cele 2 clase care, chipurile, fuseseră anulate.

Cea mai bună poveste legată de această activitate periculoasă dar plină de satisfacții este însă „povestea bairamului”. Aveam cam 17 ani când am aflat că Edi, un vecin, face o petrecere. Am cerut părinților voie să merg și eu. Taică-meu a aprobat incredibil de ușor. Această ușurință – probabil provenită din absenteism mental – mi-a dat idei așa că l-am rugat să-mi dea 1-2 litri de vin pentru petrecere. Se pare că cererea mea neobrăzată l-a smuls din gândurile lui și l-a forțat să audă ce spuneam și brusc și-a retras aprobarea.

Ce bairam, ce vin?! Nu te duci la nici o petrecere!”

Dar, tatăăăă….” am început eu lunga litanie de proteste. M-am rugat, am argumentat, m-am îmbufnat – fără nici un efect.

O să ai timp după ce termini școala să mergi la petreceri!, a decis el”.

Da, o să mă duc la bairame la 50 de ani dar atunci nu mă vor mai bucura.”

Ba din contră – ai atât de puține bucurii la 50 că le vei aprecia mai bine.”

Ceea ce nu știa taica-meu atunci și nimeni nu putea bănui, era cum se vor schimba timpurile, moravurile, mentalitățile. Nu avea cum ști că acum, bărbați și femei de 40-50 de ani își recuperează timpul pierdut în tinerețe în bairame înlănțuite. Nimeni n-ar fi putut prevedea  că vom zări adesea, și nu ca excepție de la regulă, pântece supradimensionate zgălțâite pe muzică de 80, decolteuri și șlițuri disperate, mozoale și pipăieli cu soția prietenului beat!

În acea seară, însă, nu îi vedeam punctul lui de vedere. Pentru că ei aveau în vizită pe cineva, am așteptat până la zece seara și atunci i-am avertizat că mă voi culca. Am închis lumina și ușa la camera mea care era chiar în ușa de la intrare și m-am strecurat afară. Petrecerea a fost… așa și așa. Vânătoare neîmplinită, pândă, Modern Talking (nu, gata!, nu aplaudați că nu-i nimic de aplaudat aici).

La ora 2 AM am decis că-i timpul să revin acasă. Am mărturisit că nu am cheile de acasă și chiar de le-aș avea, ai mei ar auzi ușa de la intrare. Am mărturisit vecinilor din gașcă faptul că sunt silit să escaladez blocul. Ei s-au oferit să mă însoțească. Am fost, evident, mișcat de atenția și grija prietenilor mei. Mai târziu, însă, m-au mâhnit când mi-au destăinuit că unicul motiv pentru care veniseră era speranța că vreo patrulă de Miliție mă va zări escaladând clădirea la 2 noaptea. Ar fi trebuit să mă aștept că nu-i anima decât dorința de a mă vedea arestat.

Din fericire pentru mine și nefericire pentru ei, nici o patrulă nu m-a zărit. Am ajuns în balcon fără nici un eveniment. Evenimentul însă urma. Când am încercat să deschid ușa la balcon, aceasta a emis un scârțâit lugubru.

Ce…?! Cine…?! Andi, tu ești?”

Vocea m-a înghețat. Nu calculasem pentru această variantă – taică-meu, din motive de căldură și, de asemeni, pentru a se ține la distanță de energiile negative ale mamei mele, decisese să doarmă pe canapeaua din sufragerie.

Uffff, ce să fac?! Mi-am scos pantofii și m-am pus pe așteptat deși nu sunt și nu voi fi niciodată bun la jocul așteptării. După cinci minute, am mai împins puțin ușa și aceasta a scârțâit din nou. M-am tras, grăbit pe margine, ca nu cumva să mi se zărească umbra pe fundalul felinarelor stradale.

Andi?! Tu ești?”

Iarăși cinci minute, iarăși o ușoară împingere și, evident, un nou scârțâit. De data aceasta, însă, taică-meu n-a mai rezistat. A venit la ușă și a deschis-o. Degeaba m-am lipit cât am putut de bine de peretele de lângă ușă – m-a prins cu papucii în mână. Am mulțumit cerului pentru că era noapte pentru că, mai mult ca sigur, aveam o expresie de idiot vinovat, de pisică din gura căreia iese coada galbenă a canarului.

Ce mama dracului faci aici pe balcon?! Unde te duci la ora asta de noapte?”

Îngerii inspirației au pogorât asupra mea, au despicat aburii beției și cuvintele mi-au țâșnit din gura uscată de frică:

Mă gândeam să mă duc la bairamul acela, poate mai prind ceva.”

Nu te duci nicăieri! Ți-am spus că nu ai voie la petrecere și așa rămâne!”

Eiii, asta este, am spus eu înțelegător.  Dacă nu mă lași, nu mă lași.”

Marș la tine în cameră!”

Da, tată!, am chițăit eu, luptând din greu să-mi ascund bucuria”.

Talentele mele de Om Paianjen mi-au venit la îndemână și într-o situație romantică… la îndemână dar fără folos. Următoarea poveste este despre un triunghi al iubirii pasionale. 


 

No Comments

Post a Comment