Era vara. Dana ne invitase la o petrecere pe cei din gașcă. Părinții ei erau plecați, parcă la țară și era o datorie de onoare să răvășești casa cuiva ai cărui părinți nu erau prezenți. Practic o căutau cu lumânarea lăsând niște tineri nesupravegheați, nu?! La Dana nu ne-am putut împlini datoria pentru că era cu gura pe noi: „ai grijă unde scrumezi”, „fă așa”, „nu acolo” etc. După atâtea imbolduri de echilibru și abținere, lumea s-a cam săturat de petrecut și pe la 11 „șezătoarea” s-a spart. Eu si GH am plecat împreună – el avea mașina lui taica-su, cu un număr mic, potrivit pentru a nu oprit de poliție 1-IS-141. Eu locuiam aproape de el și beneficiam de transport gratuit.
Ajunși în cartier, l-am întrebat dacă mai vrea să ucidem timpul – să bem ceva, să pălăvrăgim. El s-a întins, a căscat și a spus că îi este somn, tare somn și nu mai poate sta. Am încuviințat că și eu sunt cam obosit și ne-am despărțit deși era vineri și încă devreme pentru niște oameni de 20 de ani aflați încă în vacanță.
M-am vârât în pat, ușor pilit, dar în starea de semi-adormire, un gând s-a infiltrat în creierul meu… sau poate că era o injecție de hormoni în coapsele mele. Orice ar fi fost am început să mă gândesc la Dana cu patimă. Mă zvârcoleam de pe o parte pe alta, scoteam picioarele de sub pătura dar era evident, chiar și pentru cineva fără pregătire medicală, că sufăr de „călduri”. În cele din urmă, am decis să caut alinare suferinței mele. Aș fi putut, bineînțeles, să caut în cabinetul cu medicamente unde maică-mea ținea un Rudotel. Aș fi putut să caut în alt dulap o sticlă de „ceva”. Căldurile îmi îngropaseră rațiunea. Mi-am zvârlit pe mine hainele și am sărit într-un taxi, decis să caut alinare în brațele Danei. Era clar că eram nebun – nu-mi dăduse niciodată semne de interes ba chiar din contră, uneori îmi dădea semnale clare că nu mă suportă. Încearcă, însă, să raționezi cu un tânăr amorezat (sau cu mine de acum când sunt amorezat – același rezultat).
Am plătit și am coborât din taxi – priveam spre balconul Juliettei mele dar, cu coada ochiului am văzut o Dacie albă, parcată câș. Am aruncat un ochi spre numărul de înmatriculare și am icnit: 1- IS-141.
„Animalule! Deci aici ai venit să-ți faci somnul!”
Sentimente mixte clocoteau în mine: mânie, excitare, amor, disperare. Drama unui Dr Jekyll & Mr Hyde pare impresionantă… dar numai până ce-i întrupezi pe amândoi simultan. Să vezi atunci păruială și discuții.
„Hai, măi, e prietenul tău! Și ce dacă?! Îi f… una, mama lui de mincinos. Și ce, breh, tu n-ai mințit?! Parcă și tu ziceai că te duci la culcare, te-ai vârât în pat și acum ești aici. Da, dar eu… Păi, poate și el s-a vârât în pat și l-au împins hormonii jos!”
Blocul avea interfon – rară comoditate pentru acele timpuri. Priveam butonul cu numărul apartamentului și răutatea din mine mă împingea să-l apăs, să le stric naibii petrecerea. Și ce-aș fi obținut din asta mai mult decât un moment penibil? dacă erau chiar pe problemă?! Aș fi putut să mă întorc acasă, cum am venit… dar atunci n-aș fi știut. Da, e ușor de spus, acum, că e mai bine să nu știi. Ei bine, nu puteam.
Atunci, Spiderboy a venit în ajutor. Am privit cele 3 etaje până la balconul acestei Juliette ticăloase care, mai mult ca sigur, și-o trăgea cu Montague-ul greșit. Escaladarea era posibilă. Din anumite puncte de vedere era chiar mai ușoară decât cea de acasă – pervaze late pe care poti tine toata talpa, nu doar balustrade mici. Încă nu sosise timpul termopanelor – lua-i-ar naiba cu termopanele lor care retează zborul îndrăgostiților!
„NU faci nimic – doar urci, te uiți pe geamul de la camera ei. Dacă sunt pe… NU, nu vizualiza!… dacă o fac… cobori fără nici un cuvânt și nimeni nu va ști nimic de această poveste.”
Un singur lucru mă îngrijora. Era vineri și, deși era puțin trecut de miezul nopții, lumina televizoarelor pâlpâia în sufragerii. Pervazul era acoperit de tablă și mă temeam că oricât de gentil aș călca eu în drum spre nou-imaginata iubită, oamenii vor auzi și se va repeta problema cu taică-meu. Ce explicație să dau?!
„Nu vă deranjați! Eu am treabă la 3, nu la dumneavoastră!, nu suna destul de convingător că oamenii nu vor telefona la poliție”
Apoi, tinerețea din mine a vorbit. Înțelept, mi-a șoptit: „Nu te îngrijora. Dacă ies pe balcon și te prind când te cațări – și e un mare „dacă” – vei găsi tu ceva să-i aburești.„ Cu acest plan beton am purces la partea ușoară a intreprinderii mele: escaladarea a 3 etaje.
Deși pervazul a pocnit de câteva ori, nici un vecin nu s-a alertat. Umbra mea, desigur, se profila pe lumina de pe stradă, dar omul de rând își crede cu greu ochilor în asemenea condiții. După vreo 10 minute eram sus, încălecam pervazul balconului lui Dana. Temător m-am apropiat de singura fereastră luminată, cea a camerei ei. Ce grozăvie aveam să zăresc acolo?! Voi fi bântuit toată viața de imaginea prietenului meu gol, călărind-o pe prințesa viselor mele? Aceste gânduri erau mai înfricoșătoare decât urcarea până la etajul 3.
Din fericire, Dumnezeu, hazardul și buna creștere a lui Dana (sau proasta creștere – dacă e s-o judecăm după moravurile actuale) m-au ferit de asemenea priveliști. GH stătea lungit pe patul ei, cu un chip neutru, aproape plictisit. Ea îi mângâia părul lung, de rocker și se pare c-o făcea de ceva timp, de unde și grimasa lui sictirită. După un oftat de ușurare am cugetat ce anume era de făcut. Aă fi putut coborâ cum venisem – dar dublam primejdia de a fi interceptat de un vecin, ca să nu mai vorbesc că a coborâ e mai periculos decât a urca. La urma urmei, nu întrerupeam nici o activitate senzațională, nu?!
Am ciocănit în geamul de la camera ei. Amândoi s-au uitat spre tavan. Mi-am lipit fața de geam și am mai ciocănit o dată. Aceleași priviri mirate fixând tavanul. Abia la a 3-a ciocănitură au privit spre mine. Chipul lui GH s-a luminat într-un rânjet larg, amuzat și l-am iertat ca încercase să-mi sufle „fata din vis”. Se pare că pentru Dana, totuși întrerupsesem o activitate importantă pentru că s-a repezit la ușa de la balcon ca un vultur asupra unui purcel de lapte.
„Ce cauți aici?, m-a atacat ea cu iritare deloc ascunsă”.
„Nimic, am venit să te văd. Dă și tu ceva de băut, o cafea.”
„Nu-ți dau nimic! Du-te acasă!”
„Ăhăhăăăă, Valișule! Ce-ai făcut?! Ai urcat blocul pe fațadă?, s-a amestecat și GH în vorbă”
„Da, Dana, plec, dar dă și tu ceva de băut, o atenție, o măslină. Ouăiii, GH, ce bulangiu ești – ai spus că te duci acasă, să te culci. ”
„Nu-ți dau nimic, mi-a suflat ea cu ură în vreme ce GH chicotea mândru de el însuși.”
„Hai, mey, ce ești așa de supărată?!”
Cu chiu, cu vai, s-a recompus și mi-a dat drumul în casă, după ce vreme insistase să plec așa cum am venit. După cinci, zece minute, ostilitatea ei încă nu dădea semne de potolire. Mi-am dat seama de asta pentru că știu să citesc persoanele, semnele subtile, o vagă încruntare… și pentru că repeta ca un papagal „Du-te acasă, Valișule!”. În fața acestei adversități, ușor rănit în amorul propriu de mânia ei de nepotolit, am decis să plec. Eram, bineînțeles, gata să plec și nici nu mă gândeam să-i iau obiectul dorințelor ei… numai că obiectul dorințelor ei decisese altfel.
„Da, măi, plec și eu. Valișu are nevoie de cineva să-l ducă acasă.”
„Nu, e okay… am pornit eu dar m-am oprit la strâmbătura lui spre mine”
„Lasă, lasă, te duc acasă.”
„Dar poate să ia un taxi, încercă Dana timid.”
„Eiiii, nu! E prietenul meu și are nevoie de mine.”
Cu greu, Dana și-a ridicat ghearele romantice de pe GH și l-a lăsat să plece. În mașină mi-a povestit că revenise cu gândul la nițică „acțiune” și se trezise încolțit de romantism și poezie. Cum nu-și programase un recital de poezie, și îi era din ce în ce mai clar că altceva nu avea să primească în acea seara, tocmai cugeta la un plan de extracție din apartamentul ei când eu ciocănisem în geam.
„Ai sosit exact la timp! Phewww, m-ai salvat – mi-ai dat un motiv s-o șterg și eu.”
Eu, eram un romantic care ar fi îndurat fără să crâcnească un recital de poezie chiar și o noapte întreagă – pentru că eram obișnuit să muncesc pentru orice pipăială. Nu și GH care, mai ales în acele timpuri, avea o toleranță redusă pentru romantism.
Credeam că Dana îl va urâ pe GH mult timp pentru felul în care o abandonase. Dar emoțiile sunt un fenomen ciudat de „unde dai și unde crapă”. M-a urât cu patos luni întregi – lucru vizibil din tăcerile reci cu care îmi întâmpina conversația la petreceri și alte întâniri și, mai ales, din acel „Te urăsc” pe care mi-l arunca atunci când nu tăcea. În Canada am fost vecini. Doar două străzi ne despărțeau. Acum e măritată cu un tip super, Bobby și ne vizitam din când în când. De câteva ori am încercat s-o conving ca e un gest foarte romantic, că puține femei se pot mândri cu asemenea povești. Dar ea insistă că acțiunea mea nu a avut nici o componentă romantică, insistă că am fost un tâmpit care putea să-și rupă ceva sau, și mai rău, să moară. Măcar e consistentă. Și eu sunt consistent: deși escaladarea era, în mod evident, un gest necugetat, era și un gest pasional, de impuls, de tinerețe și nu-mi e rușine de el.
No Comments