Echilibrul este o stare extrem de dificil de atins. Umanitatea are obiceiul îngrozitor de a căuta soluții numai în extreme. De la un mediu academic opresiv, de memorare, de strivire a individualității copilului și tânărului, nu diferit celui din Blocul Comunist, cei care au creat/trăit revoluția Flower Power, odată ajunși la vârsta maturității, au împins lucrurile în zona în care le găsim astăzi. De la abandonarea tuturor cu excepția unor vârfuri, la sacrificarea vârfurilor și mediei pentru ultimul individ din clasă. Continue Reading
Articles from December 2013
Amintiri din ȘCOALA VESTICĂ – I
Fiul meu, Gabriel, este în clasa a IX-a, la un liceu prestigios din Ottawa, Canada – All Saints High-School. Înainte de aceasta, în ciclul primar – care, în Canada, durează 6 ani – a trecut pe la 2 școli. A fost diagnosticat cu Asperger – la limită – și i s-a alocat un plan individual de învățământ. Vom vorbi și despre acest diagnostic – care li s-a părut absurd tuturor românilor care l-au cunoscut. E un copil bun și sârguincios și are rezultate școlare de nivel „academic”. 
Prin viața lui scolară, prin multele profesoare pe care le-a schimbat în ciclul primar, prin implicare directă și constantă, am avut un contact direct cu sistemul. Prin conversații cu alți părinți – români, canadieni, americani – am adunat impresiile acestora, satisfacțiile și insatisfacțiile lor. Am colecționat articole scrise de profesori, psihologi și sociologi, susținute cu statistici oficiale, în care mi-am regăsit frustrările și analizele.Continue Reading
Amintiri din SCOALA ROMÂNEASCĂ
Îmi amintesc cu plăcere de învățătorul meu, domnul Romanescu. Era aspru – nu ne lăsa să vorbim între noi, să ne prostim în timpul orelor – dar nu era isteric, nu făcea crize, nu ne smulgea părul. Din când în când, profitând de un arătător lung ca o lance medievală și de clasele extrem de mici de la școala Nr. 12, dacă nu erai atent, te lovea ușor peste țeastă. Nimeni nu se supăra – colegii râdeau iar cel vinovat ridica spre dnul Romanescu o privire de vițeluș.Îmi amintesc că, după ce-a frunzărit rapid abecedarul, a rugat părinții să cumpere Contesa de Segur – Povești și un anume volum din colecția Povești Nemuritoare. Poveștile ne motivau mult mai mult să citim decât informații serbede, cum ar fi aceea că „Ana are mere” (deși, fiind vremea comunismului, cu penurii, era o realizare pentru Ana).
Manifest pentru ipocrizie
Îmi amintesc de o “doamnă” care insista acum vreo doi ani, pe un site de dating, să avem un chat. Am îndemnat-o, pentru a-mi economisi timpul, să o luăm încet, să se prezinte în email pentru că diferența de fus orar dintre Ottawa și București face dificilă o comunicare directă. Ea îmi lăsa mesaje offline, insistând pentru chat. Într-o zi am uitat să mă “ascund” pe chat-ul site-ului și, ca un uliu “doamna” s-a năpustit asupra mea. M-a informat că abia a ieșit din duș.
Continue Reading
Cea mai importantă resursă
Se vorbește mult despre resursele naturale ale României. Locuitorii se tem de extragerea aurului, de extragerea gazelor și petrolului din șist, sunt îngroziți de faptul că ni se vor lua metalele rare ș.a.m.d. Și totuși, cea mai importantă resursă a unei țări – oricare țări – este irosită, distrusă, jefuită de zeci și zeci de ani fără prea multe proteste. Cea mai importantă resursă de care dispunem nu este nici măcar recunoscută ca atare, numele nu i se rostește și, de 24 de ani este împrăștiată fără rușine, dată fie la gunoi, fie trimisă altor țări, neglijată. Ca și apa este o resursă reînnoibilă la nivelul general dar, ca și apa, poate fi epuizată într-o regiune anume.
Această resursă la care mă refer este resursa umană.
Bogățiile naturale tangibile n-au deloc atâta importanță pe cât crede cetățeanul de rând în dezvoltarea nivelului de trai, a civilizației unei națiuni. Din contra, există un așa numit “Blestem al resurselor” (Resource Curse) care se referă la acele țări extrem de bogate în resurse ai căror cetățeni, culmea, sărăcesc tot mai mult. Republica Democrată Congo este un exemplu o țară extraordinar de bogată în zăcăminte de diamante, aur, cobalt, cupru. Războiul și dezbinarea o țin printre cele mai sărace țări din lume. Contrar a celor ce se vehiculează, realitatea economică este că marile companii se țin departe de o asemenea zonă destabilizată pentru că nu este rentabil, pentru că investiția nu este sigură – un contract semnat astăzi cu un guvern e posibil să nu mai aibă nici o valoare cu următorul guvern compus din foștii rebeli. La capătul opus, putem lua ca exemplu Japonia, o țară atât de privată de resurse naturale dar îmbelșugată în resursa pe care o pomeneam: cetățenii.
România, și prin aceasta nu mă refer la o noțiune abstractă, la un teritoriu delimitat, ci la “noi”, tratează această resursă cu indiferență. O minimizează, o disprețuiește și fie o lasă de izbeliște, fie o dă străinilor. Chiar președintele Băsescu, într-un moment de sinceritate nepotrivită cu un politician, a îndemnat doctorii din România să plece. Și au făcut-o.
România, adică NOI (nu meleagurile și apele și munții), am pierdut 4-5 milioane de cetățeni, de multe ori dintre cei mai buni care trudesc, din greu, cu tot sufletul, în “case” străine. Este numai natural să ne întrebăm de ce n-au făcut-o acasă, pentru beneficiul părinților și confraților lor, pentru beneficiul acestei Românii la care toți visăm. Răspunsul este simplu și, mai ales, cutremurător în simplitate: pentru că SPERANȚA le-a fost răpită.
Dacă am învățat ceva în peregrinările mele este că oamenii sunt doar oameni. Cei mai mulți nu sunt nici buni, nici răi. Procentul de oameni care sunt buni în situații rele (altruiștii) și de cei care rămân răi în situații bune (psihopații) este neglijabil. Comportamentul marii majorități, care poate fi bun sau rău, este dictat de mediul în care evoluează. România este – și o spun cu strângere de inimă și mare tristețe – un mediu rău, unde resursa umană se atrofiază, unde forța vitală a omului este înăbușită, unde – mai devreme sau mai târziu – cetățeanul fie abdică și acceptă lecțiile greșite care i s-au predat sau își ia bocceluța și merge să cerșească la porți străine.
Sunt întrebat adesea de impresiile pe care mi le face România după 13 ani petrecuți în Vest. Privesc în jur și realizez că această țară a devenit tărâmul lui “Nu se poate”. Dacă a fost vreodată altfel – că eu nu-mi amintesc o vreme când se putea, când mediul național să-mi fi dat aripi, credința că pot să-mi împlinesc visurile fără să abdic la cine sunt și ce cred. Îmi amintesc doar de senzația de neputință care îl copleșește pe cetățeanul de rând, acea senzație care m-a convins că emigrarea este singura soluție. E o senzație de sufocare, de frustrare, o senzație care transformă omul de rând într-un câine turbat. Îmi amintesc, cu adâncă rușine, de timpurile când eram și eu un câine turbat. Mă înfiorez când mârâi prin gard la străini, când – evoluând în acest mediu imposibil, care macină orice urmă de umanitate – redescopăr în mine un Andi de care uitasem.
Canada mă îndepărtase de toate acestea. Îmi era greu să înțeleg, după 13 ani petrecuți pe un continent unde atitudinea “Pot-Fac” (can-do) e atât de apreciată. Acum însă realizez că această atitudine nu poate crește în vid, nu se poate dezvolta în abstract, într-un loc unde cei care nu pot, nu te lasă să faci.
Din Canada asistam la iresponsabilitatea financiară a românului tipic. Ajuns aici am înțeles că o planificare, deși posibilă și de foarte mare ajutor, nu este la îndemâna românului tipic. Încercând să-și trăiască viața la standarde absurd de înalte (chiar și pentru cei vestici), lefegiul tipic rămâne cu prea puține resurse financiare pentru a crede că are vreun rost să economisească.
Mă întrebam adesea de ce există atât de puțină inițiativă personală. România este un tărâm al posibilităților – atâtea servicii și produse, pe care noi, cei din Vest, le luăm ca fiind naturale, indispensabile, aici lipsesc. Reîntors, mi-am amintit de ce. Micul patron, parte esențială a oricărei economii, în România este strivit. Nu are timp de inițiativă, nu are timp pentru a se dezvolta, nu are timp decât pentru acte, pentru a plăti sau a încerca să evite amenzile cu care este lovit constant, care-l țin la limita supraviețuirii economice. Nu-și poate planifica profitul și din acest motiv luminița de la capătul tunelului,atât de importantă pentru ținerea în viață a speranței, s-a stins demult. Profitul imediat, cu orice preț, e favorizat și toți investitorii, străini sau români caută tunul și adoptă mentalitatea de pe Titanic pentru că știu că vaporul se scufundă. Taxat, amendat, supus unei birocrații kafkiene, micul investitor român aruncă prosopul.
Și care e alternativa?! Pretinsa siguranță a unei slujbe la Stat, la acel Stat tutelar care n-a părăsit conștiința națională din 89 încoace, în care Tătuca și Partidul au grijă de roboţii care dorm frumos. Birouri întregi de oameni care decedează încet pe interior, care țin inactivitatea la nivel de cinste pentru că știu ca inițiativa va muri sufocată de legi, directive contradictorii, normative stupide, și autorii inițiativei vor fi pedepsiți. Promovarea se face pe criterii politice, salariile mici și standardele înalte de viață îi ajută să se simtă îndreptățiți să vâre mâna în “borcanul cu miere”, iar dacă n-o fac asistă deseori tăcuți la jaful colegilor pe care trebuie să-l tolereze pentru a-și menține sinecura. Timpul trece, leafa – chiar și tăiată cu 25% – merge, vacanțele sunt lungi și dacă nu curge, pică.
Confruntat cu cinismul și basca cu care românul tipic întâmpină un gest frumos, mă înfioram. Apoi am înțeles de ce o fac. Ani întregi când cineva le vorbea frumos, îi respecta și le dădea asigurări o făcea numai pentru a-i înșela, pentru a “le-o trage”. Mi-am amintit de suspiciunea cu care, în primul an în Canada, verificam orice, puneam întrebări și ceream asigurări scrise pentru orice rahat, spre mirarea localnicilor. O făceam pentru că plecam întotdeauna de la premiza că ceilalți trăiesc pentru ca să mă înșele. Este o atitudine perfect rațională pentru un cetățean român. Mi-a luat o vreme lungă ca să învăț că societatea vestică îmi oferă arme puternice și recurs împotriva înșelăciunii, și abia atunci m-am relaxat.
Mă irită modul în care românii atacă atât de adesea fără discriminare. Orice frază, oricât de inocentă și bine intenţionată este verificată în detaliu : atacă persoane care nu-i atacă, cum orice frază devine motiv de confruntare. Polemicile implică întotdeauna două tabere iar vocea rațiunii – argumentele reci, numerele, calea de mijloc care în lumea vestică găsește urechi deschise – este complet ignorată. Țara se polarizează cu o viteză incredibilă și frate cu frate se înjură. Peste noapte unii devin “apărătorii inocenților copii” iar alții “iubitori de animale”, unii devin “ecologiști, apărători ai frumuseții naturale a Patriei” (chiar și cei care aruncă gunoiul de la fereastra apartamentului) iar alții devin “slugi vândute multinaționalelor”. O discuție oarecare despre religie îi divide, după primele 3 replici, în “apărătorii spiritului românesc, a religiei și tradiției” și, de partea cealaltă, în “oameni fără Dumnezeu”. A accepta că ambele părți au dreptate în aceeași măsură în care ambele părți se înșeală, e un concept străin. A accepta că ambele părți sunt bine intenționate și că numai compromisul e soluția, e încă și mai străin.
Resursa umană e în adâncă suferință în România. Supusă corupției, devine coruptă. Supusă violenței verbale și, uneori, fizice, cetățeanul de rând devine violent, deseori fără să se obosească să discrimineze. Lovit, înșelat, abuzat, românul de rând renunță la responsabilitatea față de seamănul lui și se transformă într-un torționar. A rămâne om, a păstra toleranța ca stindard atunci când prea puțini ți-o dăruiesc, a te agăța de cinste absolută când cei din jurul tău așteaptă să le oferi mită e un exercițiu mult prea greu pentru orice cetățean, român sau de altă nație. Ajunși la limita de rupere, românii aleg fie emigrarea, fie renunțarea la principii, fie – un număr mic, care nu poate trăi cu nici o opțiune – anihilarea.
Fără această resursă umană, fără speranță în viitorul nostru și fără credință în bunătatea oamenilor, România nu are nici o șansă de a deveni ceea ce-am visat noi cândva.
Continue Reading