Despre onoare

Încercam, zilele trecute, să-mi amintesc vreo zicală românească despre onoare. Am realizat că nu-mi trece absolut nimic prin minte. În schimb mi-am amintit observația, poate tragică, poate nostimă, că “limba română este singura limbă din lume în care apelativul “hoțule” este folosit și cu sensul de rușinare și cu cel de alint”.
Dincolo de definiția oficială, cuvintele poartă definițiile particulare pe care noi le conferim acestora. Printre culturile de sorginte latină, „onoarea” capătă semnificația cuțitului înfipt în cel ce ne-a înjurat sau în bătaia pe care i-am dat-o amantului soției. „Onoare” în cultura musulmană adesea înseamnă ascultarea orbească de capul familiei, de unde vine și numele de „crime pentru onoare”. Ce onoare poate fi în a ucide pe cineva, numai ei pot înțelege. Doar în culturile nordice, germanice, scandinave și anglo-saxone, cuvântul “onoare” este mai adesea conectat cu respectarea cuvântului dat decât cu vărsarea unei mânii.

Norman Davies avansa, în excelenta lui carte „Europa: O istorie”, ideea că întreaga civilizație vest-europeană s-a bizuit pe relațiile feudale care, la rândul lor, se bizuiau pe onoare și pe respectarea cuvântului dat. Siguranța personală, spune el, depindea de aceste promisiuni respectate între lord și vasal. E o idee interesantă dar nu sunt convins de justețea acestei teorii. Și Spania, și Italia, și Franța au beneficiat de aceste relații și totuși respectarea promisiunii nu este o problemă critică, așa cum este în Marea Britanie, în Germania.

Poate că este protestantismul care a dat această definiție îngustă, intransigentă, a onoarei – aceea de a-ți menține cuvântul. Sau poate că este vorba de o altă caracteristică mai subtilă. Nu știu. Ce știu este că viața este incredibil mai ușoară într-o cultură care definește onoarea ca respectarea cuvântului dat.

Anul trecut, când mi-am vândut casa, am avut o demonstrație pe viu cât de importantă este pentru anglosaxonul tipic onoarea. După ce am stabilit prețul, eu încercam să găsesc hârtiile de semnat – pre-contractul de cumpărare (care are oarece putere legală).  Mă plimbam prin living uitându-mă după ele. Cumpărătorul, însă, un canadian de circa 60 de ani, venea după mine cu mâna întinsă. Pe moment n-am înțeles ce voia. Ulterior însă mi-a picat fisa că pentru el strângerea de mână avea o valoarea mult mai mare decât semnătura pe un act.

Un alt exemplu facil și familiar pentru cine urmărește reality-show-ul „Magazinul de Amanet” (Pawn Shop) de pe History: toate afacerile se sigilează nu la casa, nu prin contracte, ci printr-o strângere de mână.

N-aș vrea să spun că, în cultura noastră, promisiunile nu sunt niciodată respectate la fel cum n-aș putea spune că în cultura WASP ele sunt întotdeauna respectate. Folosirea lui „niciodată” și „întotdeauna” e cea mai simplă metodă de a spune prostii. Excepții există la orice regulă. Și totuși, mi se pare mie, interpretarea pe care cultura românească o dă promisiunii e mai flexibilă. Mulți români respectă o promisiune dacă și numai dacă e convenabil iar dacă nu este dau o scuză sau nici măcar atât. Asta nu este, în mintea mea, „onoare”. E ceva dar nu foarte mult.

Nu știu de ce sunt atât de atașat de cuvântul dat. Poate că de vină este mama mea, cu regulile ei stricte. Poate că romanele cavalerești ale lui Dumas sunt cele care mi-au imprimat această inflexibilitate. Nu este ceva ce îmi doresc – e în mine, e cu mine și nu pot să scap de ea. Dimpotrivă, în Balcani, respectarea habotnică a cuvântului dat, te poate costa scump. Îmi amintesc cum eram întotdeauna ultimul care rupea ceea ce fusese o coadă și devenise o îmbulzeală. Îmi amintesc de escrocii de meșteri, care îmi promiteau, luau avansul și apoi dispăreau, lăsându-mă perplex, întrebându-mă cum se poate suporta un asemenea om.

Am avut numai de suferit de pe urma respectării cuvântului dat. M-am încărcat cu frustrare și dezamăgire.  Deseori mi-a venit să-mi bag picioarele în acest cuvânt și-n toată onoarea. Ce sens are să fii onorabil într-o lume în care atâtea vorbe care ies pe gură sunt mâncat de rahat? Mintea îmi oferea explicațiile cu care să mă scot basma curată în nerespectarea promisiunii. Sufletul, totuși, nu mă lăsa să merg până la capăt, să mă extrag din promisiunea dată. Ai spus o prostie? Trebuie s-o împlinești și data viitoare să reții. Ai promis mai mult decât poți face? Asta este – trebuie să găsești o cale să îți ții promisiunea.

Nu numai că mă împungeam pe mine însumi. O făceam și cu cei apropiați, forțându-i să-și țină cuvântul dat, arătându-le lipsa de logică a scuzelor invocate. Îmi amintesc că o prietenă vroia să nu mai plătească o datorie cuiva pentru că acea persoană o vorbea de rău. „Ce legătură are una cu alta?”, i-am spus eu. “Plătește-i datoria și vorbește-o și tu de rău.” Și oamenii nu-ți iartă atunci când îi forțezi să se uite la ei înșiși în oglindă.

CORUPȚIA ONORABILĂ

Se spune adesea că flagelul cel mai mare care lovește România acum este corupția. Nu sunt complet de acord: este cea mai atroce tip de corupție: corupția lipsită de onoare. Știu că este un oximoron. Cred totuși că există corupție onorabilă. A primi un contract într-o licitație măsluită este, și nu cred că poate fi argumentat altceva, un act de corupție. A-l executa bine, la calitatea internațională, a oferi valoare prin produsul licitației, chiar și cu un ușor suprapreț, este ceea ce eu aș numi „corupția onorabilă”.

Sunt convins că n-ar exista acum atâtea strigăte de indignare și atâta frustrare în sânul populației dacă, să zicem, autostrăzile românești ar fi costat cu 20% mai mult decât cele nemțești dar ar fi oferit aceeași garanție de 20-30 de ani. Dacă Fenechiu ar fi acoperit comanda de transformatoare cu unele importate, de calitate, acum ar fi fost încă Ministrul Transporturilor și regiunea Iașului ar fi avut o „pilă” în guvern.

Am trăit 13 ani în Canada. Conștient de pericolul “schizofreniei imigrantului” – așa l-am denumit eu, acel sindrom în care omul rămâne aninat emoțional și intelectual între țara “veche” și cea “nouă”, m-am străduit să trăiesc NUMAI în Canada. Corupția și pilele există și acolo. Vărul canadian al “pilelor” se numește “networking”. Se bizuie mai puțin pe legăturile de sânge – deși nu este exclus – și mai mult pe a-i promova pe cei care îi cunoști, pe măsura meritelor lor. Cum credeam încă dinainte de a pleca din România și mi s-a confirmat odată ajuns în Canada – “pila poate susține cunoștințele și meritele DAR nu are voie să le înlocuiască”. Cu alte cuvinte, cineva (văr, frate, prieten) va fi recomandat pentru o slujbă sau un contract doar dacă este capabil să împlinească (la un nivel decent) cerințele. Mai mult de atât nu se face pentru că nimeni nu vrea să-și pună poziția la risc – devii responsabil pentru recomandarea ta. În afaceri se dau așa numitele “kickback”-uri (șpăgi). De multe ori nu e vorba de plic ci, poate, de o excursie oferită celui ce a aprobat un contract, de niște bilete la hockey sau spectacole. Oricum ar fi, nu este o practică onorabilă DAR, așa susțin eu, este vorba de o corupție onorabilă, contractul fiind executat și oamenii primindu-și, cel mai adesea, valoarea banilor plătiți.

În România, însă, ni s-a întâmplat la toți, individual sau colectiv, să ne trezim și cu banii luați și cu treaba nefăcută sau făcută de mântuială.

Oamenii nu sunt diferiți, doar sistemul în care evoluează este. Sistemul românesc nu promovează onoarea, nu se bizuie, nu cere și nu oferă onoare. Legile sunt făcute plecând de la principiul că toți oamenii sunt hoți, escroci care trebuie verificați la sânge. Confruntați cu legi complicate, care se bat cap în cap de multe ori, extenuați financiar, oamenii devin într-adevăr hoți și escroci. Acest lucru întărește filosofia legiuitorului și verificarea devine și mai drastică. Sistemul nostru, românesc, a devenit un ghem care seamănă cu Nodul Gordian și poate că din această cauză sperăm (naivi) că vom fi binecuvântați cu un Alexandru cel Mare. Statul nu-și respectă cuvântul față de firme, firmele nu și-l respectă față de angajați și față de Stat, angajații nu și-l respectă față de firmă și de Stat, părinții nu-și respectă adesea cuvântul dat copiilor, copiii cresc în adulți care nu văd de ce ar fi punctuali și corecți, de ce ar lupta să-și țină cuvântul. Totul este înecat cu un sos de scuze și explicații și, de ce nu, puțină bășcălie balcanică.

Într-un sistem al onoarei, ești privit ca un om onorabil până la proba contrarie. După ce, însă, proba contrarie a fost demonstrată, devii… pentru lipsă de altă comparație mai bună, un cetățean român – verificat, probat, mereu analizat, mereu pus sub semnul întrebării. Sentințele pentru funcționarii publici surprinși cu mâța-n sac includ provizii care interzic angajarea lor pe viitor la guvern. Aidoma pentru directorii de companie. Chiar și încasarea nemeritată a ajutorului de șomaj conduce nu numai la plata fraudei și a penalizărilor ci și la verificări în detaliu a cererii pentru acest ajutor, vreme de 15 ani. La orice nivel, lipsa de onoare se lasă cu consecințe drastice.

Și de ce ar fi românii onorabili? Un cadou bine plasat unui director din România aduce mai sigur un contract decât 20 de ani de onestitate și de muncă pe brânci. Punctualitatea și munca făcută cu mândrie aduc mai puține beneficii decât relația de rudenie cu șeful. Viața le-a arătat că oamenii dezonorabili o duc bine și au un standard de viață demn de invidiat, în vreme ce acei care-și strâng cu drag la piept valorile în care au fost crescuți sunt arătați cu degetul ca niște ciudați ce au devenit. Aceasta văd de 24 de ani post-comuniști, aceasta au văzut în timpul comunist, și înainte de aceasta, în perioada interbelică, mergând până la domniile fanariote. Oamenii speciali și evenimentele care-au creat oaze de onoare, au fost repede înghițiți de o mare de oameni care nu pun mare preț pe onoare.

De ce să te ții de onoare, de punctualitate, de cinste? Răspunsul era frumos și simplu spus într-un episod din MASH: „Tot ce are un om pe această lume sunt propriile valori. Dacă le vinde, atunci nu mai are nimic.” Dar, evident, acesta este un răspuns neputincios, care poate fi înțeles doar de un om de onoare. Pentru restul am să mă gândesc la o bășcălie care să rimeze cu talciocul în care a devenit această țară, România.