Îmi place să judec. Aici sunt, mi se pare mie, într-o opoziție cu moda zilei unde „nu judeca” pare a fi un credo de viață. A judeca este, pentru mine, la fel de important ca și a respira, este o definiție a existenței mele. Judecata este măsura binelui și răului (fără majusculă), este echivalentul moral al acelui „gândesc, deci exist” a lui Descartes. Puterea de a judeca e minunată dar trage după sine și o enormă responsabilitate pe care am ales s-o port conștiincios.
Se vorbește mult de mediocritate, de excelență, de submediocritate, de semidoctism. Se cugetă mai puțin asupra definițiilor lor. Ce înseamnă mediocritate? Dar excelență? Cum definești performanța? M-a obsedat mereu natura subiectivă, atât de lunecoasă, a acestor evaluări valorice. Dacă gătesc o mâncare sofisticată și este bună sunt mediocru? N-ar trebui să fiu – sunt un bucătar performant. Asta rezistă însă doar până ce apuc să urmăresc viteza, precizia, performanța unui bucătar profesionist. Atunci mă întunec la față și mă simt copleșit de lipsa mea de performanță. Da, totul este relativ. Relativititatea este enervantă pentru o persoană critică cum sunt eu care dorește răspunsuri clare, simple. Multă vreme m-am împiedicat în această relativitate. Apoi, într-o bună zi, nu m-am mai luptat cu relativitatea, n-am mai încercat să unific totul într-o ToE (Theory of Everything). Am am realizat că sunt arogant crezând că merit o asemenea revelație unificatoare; am renunțat la o mai căuta pentru că răspunsul sigur, complet, nu chiar foarte complicat, rezidă în însăși relativitatea evaluărilor.
Pentru propria mea evaluare am recurs la relativitatea a 2 scări valorice, fiecare cu importanța ei crucială: o scară umană și o scară universală. Scara mică, umană, pune valoarea în contextul mediului în care evoluăm. Potrivit acestei scări sunt un bucătar decent. Pe fundalul unei lumi leneșe, care folosește semipreparate sau preferă să mănânce la restaurant, sunt chiar un bucătar foarte bun. Această scară mică este critică în aceea că îmi asigură automulțumirea de care am nevoie pentru a trece prin zi, pentru a mă simți bine în propria mea piele. Și abia încep să mă simt bine cu mine însumi că-mi amintesc de scara universală, cea care mă evaluează la nivel planetar și mă forțează să competitez cu Gordon Ramsay sau alți bucătari desăvârșiți. Atunci nu mă mai simt bine – îmi insinuează o ușoară nemulțumire, un gând că încă mai este mult de învățat pentru a ajunge la vârful scării universale. Aș putea spune că e o scară negativă, care mă bulversează – dar are un rol la fel de critic ca și etalonul uman. Concluziile acestei scări sunt cele care mă țin departe de sentimentul copleșitor de automulțumire completă, de acea stare care te leagănă în brațele minciunii până devii un submediocru desăvârșit. Datorită ei continui să merg înainte, să învăț, să mă perfecționez.
Raportându-mă doar la scara mică, aș fi cotropit de aroganță. Raportat doar la scara universală, aș rămâne strivit de propria-mi nimicnicie. Așa că musai să le folosesc pe amândouă.
No Comments