OTTAWA
Puteți citi episodul 1, aici, și episodul 2, aici.
Era un timp foarte dificil pentru mine. După slujba din Vancouver care, fiind la un dot-com, se terminase vremelnic, îmi găsisem slujbă la Marconi, în Ottawa, în ultimele luni ale boom-ului din tehnologie. Era octombrie 2000. Am supraviețuit 3 runde de dări afară dar, în cele din urmă, mi s-a spus să sting lumina (eram la IT) și să mă duc acasă. Era februarie 2003. Îmi era îngrozitor de frică. Poate că nu-s bun, poate că mi-am găsit slujbă doar pentru că piața mergea bine, cum o să mă descurc acum, în noile condiții? M-am descurcat – am găsit o slujbă cu un alt dot-com în doar 3 săptămâni. Dar această firmă m-au stors ca o lămâie și m-au aruncat la gunoi. Îmi amintesc de asta pentru că tipa de la Personal m-a chemat la ea în birou și m-a pus să-i rezolv o problemă personală de IT (deși nu era treaba mea) și, peste 5 minute, mă reîntâlneam cu ea în sala de conferințe, unde îmi comunica c-am fost dat afară. Desigur, nu era vina mea și nu era vina ei – compania avusese pierderi și trebuiau să restrângă rândurile – dar contează mult cum faci ceva.
Fusesem doar 5 luni la Workstream Inc., fostul E-Cruiter. Și era greu – ca orice român dorisem să trăiesc visul american, prea repede și prea din plin: aveam, în fiecare lună, ipotecă de 1100, rată la mașină de 520, grădinița lui fiu-meu de 700-750, iar mama lui Gabriel era încă studentă, cu datorii de studii și fără venit. Dar, așa cum am înțeles mai târziu, nu era cazul să disper. O sumă de foști colegi de la Marconi Communications se adunaseră într-o firmă care subcontracta de la Marconi ceea ce făceau înainte. Deși erau numai 25 de angajați, complexitatea nevoilor lor era mare și aveau nevoie de IT. Inițial îl aleseseră pe Tarek, team-leaderul IT-ului. Tarek însă, un individ strălucitor, lucra cu jumătate de normă și era și cowboy – făcea chestii riscante pe care nu le gândea extrem de bine. Repara ceva, le punea altceva jos – ceva critic, cum ar fi email-ul – și când era chemat să repare, le spunea că vine peste 2 zile – avea normă în altă parte.
Până la urmă, cei de la AFORE Solutions, cum se numea firma, au ajuns la capătul răbdării și i-au terminat contractul. M-au rugat pe mine să-l suplinesc. Pe lângă faptul că eram măgulit, era perfuzia de care finanțele mele aveau nevoie ca să susținem viața bunicică pe care o creasem pentru familia mea. Dar și foarte chinuitoare. Plata era minimă – un număr de ore, 2000$ în mod normal dar nu mai mult de 3000$/lună. Bugetul de IT era ZERO. Refoloseau calculatoare de la Marconi, servere înjghebate din desktop-uri etc. Totul rula pe Linux, că era gratuit – dar nevoile erau și de Windows și de Solaris, switch-uri de fibră optică etc. Inginerii din companie erau crâșcă pe IT, își pierduseră orice încredere și îl vedea pe sys admin ca fiind cel mai mare dușman al vieții lor profesionale.
Ca un român care NU se respectă (da, mă repet), eram speriat de bombe, de ce gândește unul sau altul. Doream să mă remarc. Deși eram decent în Linux, nu eram un expert. Dar am devenit. Am muncit așa cum n-am mai muncit vreodată. Șeful meu era domnul Mihai V (de la Vătaf, să zicem), un român, inginer la Marconi, cu vreo 7-8 ani mai în vârstă decât mine. Era un om simpatic, glumeț, inteligent care făcea și această slujbă – de manager de IT – deși era un electronist. Mă invitase și la el acasă unde-i cunoscusem prietenii… pentru care n-am căpătat prea mult respect. Erau antisemiți – se legau de Mihai V cu afirmații gen „Băiii, nu ți-e rușine? Muncești pentru jidani?! Chiar nu te respecți deloc?” (unul din cei doi patroni ai firmei, responsabilul local, de operație, era un evreu rus iar celălalt, cel cu marketing-ul și vânzările era un canadian), se animau în discuții preponderent axate pe „teoria constipației” (i.e. perpetuum mobile care era ascuns de Masoneria evreiască și de marii producători de automobile). Printre ei, Mihai V era cel mai isteț și mai echilibrat. Le răspundea, de exemplu, la atacul despre “muncești pentru jidani” cu “Da, băi, dar ce voiai să fac? Jidanul mă plătește cu 20% mai mult decât orice altceva am găsit pe piață.” Stânjenit le răspundea dar para bine.
Așa cum spuneam, n-am muncit niciodată atât de mult – nici până atunci și nici de atunci încoace. Ajungeam la 100 de ore pe săptămână în locație dar și acasă mai testam sau mai cercetam câte o idee. Orice întrerupere a rețelei o făceam sâmbătă la 1-2 AM, ca să nu opresc munca inginerilor, să-i stressez. Circa 3 luni n-am avut o singură zi complet liberă pe săptămână. Uneori veneam acasă la 8 PM, mă uitam la un film, aveam o idee și la 11pm conduceam înapoi la serviciu. Desigur, plata mea nu trecea de 25h/săptămână (parcă), de cei 3000$.
Dar am scos-o la liman. După circa 4-5 luni totul era aranjat așa cum trebuia. Setasem un sistem de monitorizare care mă anunța ori de câte ori ceva era în neregulă – și rezolvam, de la distanță, problema, de multe ori înainte ca angajații să-și dea seama că un serviciu nu era disponibil. Exista redundanță. Setasem proceduri de instalare automată a stațiilor Solaris și scrisesem documentație încât inginerii nu aveau nevoie de asistența mea. Contractul a trecut la un nivel minimal – de 2000$… dar era extrem de ușor pentru mine. Lunar dădeam o factură de 2000$ și gata. Pentru că 2000$ nu-mi acopereau cheltuielile, evident, m-am angajat în alte părți. Mai treceam seara sau în weekend pentru mici retușări. Dar nu conta – șeful local, Alex Berlin, știa de celelalte slujbe dar nu-i păsa era super-încântat de productivitatea inginerilor, colegii erau încântați că totul e stabil și merge de la sine.
Toți erau fericiți cu mine. Cu excepția lui Mihai V. Prin primăvara lui 2004, am început să observ că născocește tot soiul de proiecte inepte. Mă chema să-i mut 87GB de date pe un disc de 115GB.
„Mihai, ce sens are? Datele pe acel disc cred cu 10-15 GB/lună. În 2, maxim 3 luni, iarăși rămânem fără spațiu. Asta-i MOP – Muncă de Om Prost. De ce nu cheltuiești 1000$, cumperi discuri mai mari – să zicem 500 GB – și când o facem, avem pace 1-2 ani?”
El o dădea cotită, că hâr, că mâr, că „Alex vrea” (îl știam bine pe Alex, nu-l interesa deloc decât ca totul să meargă) dar eu simțeam că nu acestea sunt motivele. Așa că am adoptat strategia mea pentru asemenea situații – l-am împuns până s-a enervat și mi-a „turnat-o”.
„De ce? Păi, bine, Andi, ca să știm de ce te plătim. De luni întregi nu faci mai nimic și încasezi bani.”
Pentru o secundă am rămas perplex. Credeam că e de partea mea, mai ales că nu-i dădusem nici un motiv să fie de partea altcuiva. Și de partea cui să mai fi fost? Toți erau fericiți cu mine, cu aranjamentul și Alex Berlin – omul cel mai important – nu era genul de om care să mocnească și să nu spună că nu-i convine ceva.
Dar mi-am revenit și i-am spus domnului V(ătaf):
„Știi ce, Mihai? Nu-mi aduc aminte ca, în iarnă, să mă fi întrebat „De ce te plătim noi doar 2000-3000$ dacă tu muncești și câte 100 de ore?” așa că acum, în primăvară, ți-ai pierdut dreptul de a mă mai întreba. Dar, știi, ca să nu stricăm o prietenie pentru 2000$/lună, dacă nu ești mulțumit, mă retrag. Vă ajut să vă găsiți pe altcineva bun – cineva care să știe și Linux și Windows și Solaris și switch-uri ATM și tot ce mai aveți voi și care vrea mai puțin decât vreau eu – și apoi mă retrag.”
Zis și făcut. I-am asistat la interviuri dar, evident, nu găseau decât puștani la cei 45K/an pe care doreau să-i plătească. Puștani fără experiență sau indivizi dubioși, cu puține fapte de glorie sau înțelegere măcar de bază a tuturor acestor arii de expertiză. Până la urmă, Alex a găsit un rus disponibil să facă totul pentru 48,000$/an. Desigur, nu vorbea nici engleza bine, despre franceză ce să mai spun. Și era și de o lene cumplită. Lenea asta-l făcea să mintă– spunea „Nu se poate. Nu este posibil” la lucruri relativ ușor de făcut, așa încât vreo 2 ani m-au rechemat periodic (plătindu-mi orele) ca să îl împing într-un colț și să-i arăt cum se poate face ceea ce el spunea că e imposibil. Nu credea, desigur, c-ar fi imposibil – că nu era prost – dar spunea doar așa, de florile mărului, ca să-l lase în pace.
La circa 2-3 ani, după ce iarăși mi s-a plâns de rusul de la ei din IT, la un moment de „veritè” cauzat de o bere, l-am întrebat:
„Spune-mi, Mihai, crezi că ai făcut bine în faza cu contractul, cu ce bani îmi dă Alex? Plăteați 24,000$/an și toate mergeau brici. Acum plătiți, după ce i-ați crescut salariul, peste 56,000 și ești mereu nemulțumit de tot ce se-ntâmplă la nivelul IT-ului. Trebuie să mă aduceți ca să-l silesc să-și facă treaba.”
„Nu știu, dar nu puteam să te plătim și tu să nu dai pe acolo, să vii când și când.”
Cu alte cuvinte „Aveai o capră. Eu aveam o capră. Toți angajații AFORE aveam câte o capră. Am dat toate caprele rusului și acum avem ¼ din caprele pe care le aveam. Ăsta-i progresul, nene!”