Ieri am dat peste o știre tristă [ Puteți s-o citiți integral aici ]. Jeremy Quaile, un bărbat din Calgary, Alberta, s-a sinucis. Anul trecut câinele său a fost găsit mort după câteva zile petrecute închis în mașină. La aflarea știrii comunitatea internaută s-au năpustit asupra lui cu invective: că e un idiot, o persoană îngrozitoare, un „gunoi uman”. Degeaba încerca Jeremy să explice că nu știe ce s-a întâmplat și cum a ajuns câinele în mașină – că l-a căutat peste tot și a fost foarte trist crezându-l rătăcit. N-a fost pus sub acuzare, n-a fost judecat într-un tribunal. Doar în Curtea Opiniei Publice. Oamenii buni ai internetului, însă îi spuneau că mai bine ar muri. Și i-a ascultat. S-a omorât.
Întâmplător, acum două-trei zile am urmărit o bucățică din emisiunea Doctor Phil. Și acolo, o femeie fusese arestată pentru că-și lăsase, într-o zi caldă, copiii în mașină, nesupravegheați. Unul avea 2 ani și celălalt doar opt sau nouă luni. Ca și internauții din cazul precendent, m-am simțit inundat de furie. Ce mamă își uită copiii în mașină? Ce poate justifica asta? Cum îndrăznește să deschidă gura, să mai apară la show-uri TV și să se explice? Dar am ascultat-o. Și am înțeles. N-am mai crezut-o monstru iresponsabil, o scursură umană. Shanesha Taylor era practic homeless. Avusese un interviu pentru slujbă – și vedea în asta singura ei șansă să se redreseze financiar. Vorbise cu o rudă să-i țină copiii pe durata interviului dar, în ziua stabilită, ruda a dispărut. Pentru că i se spusese că este vorba de un pre-interviu care va dura doar 15 minute, a parcat mașina (în care toți 3 trăiau), a deschis puțin geamurile și s-a dus la interviu. Din nefericire, după primul intervievator, a trebuit să se întâlnească cu viitorul ei șef, apoi cu cineva de la Personal – și nu a îndrăznit să-i întrerupă de frica de a nu-și rata șansa. După mai bine de 50 de minute a plecat cu slujba practic în buzunar – dar în parcare o aștepta Poliția. A fost arestată și acuzată de „periclitarea copilului/child endangerement”. Poza ei de arestare, înlăcrimată, a fost dată la TV. Și totuși… cineva a văzut drama lui Shanesha, dilema în care viața a pus-o: alegerea între sărăcie lucie și a-și ocroti copiii. Au pornit o campanie GoFundMe și au strâns peste 100,000$ – mai mulți bani decât a văzut vreodată în viața ei – și cu acești bani s-a pus pe picioare.
Două povești tragice: una cu final fericit și alta cu un final foarte trist.
…
Oamenii spun multe fără să le gândească bine. Zilele astea, la modă este fraza „să nu judeci”. Bine, bine, și cum faci asta? Avem gândire ca să judecăm. Avem un sistem de valori primit de la părinți – și, pentru binele societății, trebuie să-l avem. Acest sistem împarte lucrurile între „Bine” și „Rău”. Dacă te apleci la miezul cuvintelor „să nu judeci” este la fel de folositor ca un, de exemplu, „să fii mai înalt”.
Marea majoritate a oamenilor, inclusiv subsemnatul, judecă. Și este bine să judece pentru că de asta avem rațiune. Dar totodată, teoretizează studiile psihologice, noi avem două tipuri de judecată: gândirea rapidă și gândirea lentă. Fiecare are folosința ei. Cea rapidă ne ajută să sărim din calea unui vehicul care ne poate lovi sau să intuim pericole imediate. Cea lentă ne ajută să analizăm toate aspectele și să luăm decizii de termen lung. Aceasta din urmă, cea lentă, este atât de taxantă pentru creier încât, dacă ni se pune o întrebare dificilă care impune o decizie de termen lung, deseori ne oprim din mers – creierul nu mai poate funcționa pentru nimic altceva decât pentru a procesa întrebarea.
Ne-am obișnuit să dăm valoare instantaneului. „Modern” înseamnă „rapid” și calitatea nu ne mai interesează atât de mult. Dar când vine vorba să-i judecăm pe cei de lângă noi, calitatea judecății contează. Și această calitate nu se poate dobândi decât prin dobândirea tuturor informațiilor, reflecție adâncă, empatie și abia ulterior pronunțarea sentințelor. Evident că există mame denaturate, iresponsabile – și mi se pare important să fie rușinate. Evident că există cazuri de posesori de animale care nu înțeleg că și-au luat o responsabilitate pe viață și trebuie să li se amintească aceasta de către „sat”. Dar, când veți judeca – că o veți face, vă asigur – încercați să judecați drept, folosind judecata lentă.
În loc să repet fraza găunoasă „nu judeca”, propun să judecăm așa cum ar face-o un judecător – cu răbdare, cu încetineală, cu umanitate.
No Comments