O zi productivă

Am primit de la bunul meu prieten Edi, un Seiko stricat, ca material didactic în drumul meu de învățare în măiastra artă de reparare a ceasurilor. După ce m-am chinuit cam 2 săptămâni ca să-i scot capacul din spate – care era ruginit-sudat – am reușit și m-am apucat să dezasamblez mecanismul. Totul a mers bine și, după dezasamblarea completă, ieri am spălat piesele în fluid Zipo (Ronson) și apoi în aparatul ultrasonic. Pentru că era vremea unui film le-am pus la uscat și pregătite pentru asamblare.

Planul era ca azi să pun totul înapoi. Zis și făcut – după ce am rezolvat câteva probleme la serviciu, am început cu arcul principal, care trebuia pus înapoi în containerul lui. Evident că înaintea practicii trebuie să treci prin teorie. Așa că am revăzut clipul unui meseriaș pe Youtube, am studiat manualul de service al ceasului, am verificat poza făcută la desfacere. Abia apoi m-am apucat de muncă. Am început să vâr arcul dar a trebuit să mă opresc pentru că nu-mi pusesem corect acoperitoarele de degete (degete de mănușă de cauciuc). Se pișcau în arc, se încurcau în el și mă enervau. Aruncându-mi câteva încurajări și, bineînțeles, și câteva cuvinte de ocară ca să-mi dau curaj, mi-am întins bine degetarele de cauciuc și am purces (din nou) la treabă. Eram 2/3 terminat când am realizat că puneam arcul în sensul greșit. Nu-i nimic – din greșeli se învață. L-am scos din nou și, când să-l pun corect, s-a rupt.

Am petrecut 30 minute pe eBay căutând un mecanism asemănător. Erau dar fie costul era nesimțit (30 USD+ poștă), fie timpul să ajungă la mine era idiotic (3-4 săptămâni), fie piesa era în India (ca toți sunt anti-rasist și urăsc stereotipiile numai când nu e vorba de bani). Brusc mi-a venit o idee și am scris unei firme din Toronto care are piese de schimb și m-au depanat și în trecutul apropiat. 16.50 CAD+ poștă. Ohoho, trimite 2, să fie (că poșta e tot 12$, indiferent că-i unul sau 2; și mai am un Seiko 5 din aceeași serie).

Okay, problema rezolvată. Și nu luase mult – doar două ore. Dacă tot nu pot termina ceasul azi, hai măcar să inventariez piesele. Să încep cu șuruburile. O zvâcnire nefericită a pensetei și un șurub a zburat spre mine. Un șurub mic. Foarte mic. Atât de mic că omul normal l-ar fi suflat din fața lui, crezând că e o firimitură. Nu eu, că de când m-am apucat de acest hobby, nu mai suflu nici scame, nici firimituri până ce nu le-am verificat cu lupă de 6-10x. Măcar de pe masa de lucru nu suflu deși și am început să mă uit foarte atent și pe masa din bucătărie, când strâng după prânz (n-o recomand – verificarea așchiilor de pâine e o activitate mai puțin interesantă decât se spune). Unde e șurubul? Pe mine – prins într-un fir de lână? Pe pantaloni? Pe scaun? Pe jos? E o întrebare care, în cazul particulelor de 1 mm și mai mici, e mai greu de răspuns decât s-ar crede. Noroc de magnetul de pe masă – cu care demagnetizez șurubelnițele. M-am periat cu el – nimic. M-am periat din nou, nimic. Am periat pantalonii. Nimic. Mă enervez. Mă las în patru labe și încep să dau cu magnetul peste tot, metodic.
“Parcă-i ăsta… nu, e doar un gândăcel mort. Uite, strălucește. Nope, o așchie de la cristalul pe care l-ai făcut praf cu atâta sârg săptămâna trecută. Moamăăă, ce m-aș duce la o țigară. NU TE DUCI NICĂIERI. Dacă-i pe tine și-l lași pe undeva prin casă? Rabdă, tutungiu nenorocit ce ești“

N-a durat mult și l-am găsit. Nici măcar o oră, doar vreo 50 minute. Am sărbătorit cu o țigară, fumată rapid – mai mult din cauza celor -20C din garaj decât a nerăbdării să mă apuc de inventarul pieselor de la ceas. Okay, să revenim la numărarea șuruburilor. 1, 2, boooooing. Iarăși mi-a scăpat penseta, iarăși s-a desfăcut brusc, iarăși am șutat un șurubel – din aceeași categorie că încă nu trecusem la cele mai mari.

“DUMNEZEULE! A%$^@, moth#$&@! Inspiră… Expiră… Inspiră… Expiră… Nu uita, Andi, te-ai apucat de reparat ceasuri ca să-ți educi răbdarea. Ca să devii zen! Fii zen, Andi. ZEN, AM SPUS! ACUM! Inspiră… Expiră…” Pe geamul de la subsol vedeam trecători plimbându-se relaxați. M-am felicitat că trăiesc în Canada, o țară pașnică, unde-i relativ greu să-ți cumperi arme de foc. Dac-aș fi fost în US, cu certitudine aș fi avut pistol. Ar fi fost vai-și-amar de trecători, așa nevinovați cum erau.

L-am găsit și pe acesta. La fel, abia 30-40 minute. “Devii tot mai bun, mă felicit eu în gând“. Așa sunt eu, om pozitiv, plin de optimism, care privește mereu partea bună a lucrurilor. Sigur, eu doream să devin meșter în repararea ceasurilor, nu campion la găsitul șuruburilor micrometrice pe dușumea, dar trebuie să mă mulțumesc cu ceea ce-mi oferă viața, nu? Din nefericire satisfacția, așa măruntă și amară cum era, n-a rezistat mult timp. În timp ce mâinile căutau, gândul cutreiera la restul chestiilor pe care le am de făcut. “Heiiii, dar unde-i pallet fork-ul?”. Nu știu traducerea în română dar aceasta e piesa care porționează desfacerea arcului principal, și o distribuie în mici oscilații la balanță. În acest ceas piesa era mică-mică (unii ar continua “ca o puță de furnică“, dar eu nu știu cum arată puța de furnică, așa că nu mă hazardez la comparații). Nu doar că era mică dar e și foarte fițoasă – nu, breh, nu vorbesc de vreo gagică, vorbesc de furca asta. Spre deosebire de gagicile mici și fițoase, furcii nu-i place să fie îmbibată în alcool. Pietrele ei prețioase sunt lipite cu “shellac“, un lipici făcut din gândaci (pe bune!), care se dizolvă în alcool. Dacă faci așa ceva, rămâi cu rubinele într-o parte și furca în alta.

Nu-mi aminteam însă să fi văzut piesa printre cele înșirate pe masă la uscat. Doamne! Mă uit, mă uit din nou și abia a treia oară… realizez că nu e acolo. Unde este? “În patru labe, Andi“, urlă din nou vocea de dominatrix din capul meu. Sigur, nu pentru 50 de nuanțe de gri ci pentru ca să caut piesa. Anxietate mare, lipsă de speranșă, doar căutasem de atâtea ori pe jos, pe pantaloni, pe pulover, pe masă… Dar acum, ca să nu mă plictisesc, am extins area de căutare la 1/2 din subsol – pe unde fusesem cu o seară înainte. Apoi am mai extins-o o dată, pe scări, prin camera de zi. Am luat totul la puricat – termen foarte potrivit pentru că furca e cam cât 3-4 purici adunați, din ăia de la Circul de Purici, care ridică o movilă stând unul pe umerii celuilalt (puricii n-au umeri, desigur, dar eram așa de nervos că mă veți ierta că spuneam asemenea prostii).

A trebuit să intru într-o ședință la serviciu dar, știind că vor vorbi numai vorbe (așa-i moda la guvern), am pus telefonul pe difuzor și mi-am continuat căutarea. Când mi-au rostit numele am dat să mă ridic brusc, uitând că sunt sub masă și-am dat un cap de ea. Dar n-am înjurat și, după ce mi-au repetat întrebarea, că nu-mi era mie capul la prostiile lor, le-am spus că nu știu ce vor de la mine, să mă lase-n pace. Evident, am spus-o mai diplomatic “Totul depinde de ce încercați să faceți. Aș face o adunare, aș strânge opiniile programatorilor și orice se decide, eu voi fi aici, gata să vă ajut“.

Două ore mai târziu trecusem deja prin toate cele 5 stadii ale durerii. Resemnarea mă învăluia. Conștientizam asta din faptul că mă oprisem din înjurat. Apoi, într-o ultimă încercare lipsită de speranță, am ridicat un borcănel cu lichid de brichetă, am privit pe fundul lui și, deși mă mai uitasem de 2-3 ori la el, acum am văzut furca.

Nu pot descrie senzația de fericire care m-a cotropit. Am scos-o cu penseta din borcănel – evident, ținându-mi respirația și rugându-mă la toți sfinții și toți Dumnezeii (știi, poate că de asta nu prea primesc ajutor divin, că mă rog la mulți dumnezei dintre cei care-mi poruncesc să nu am alt Dumnezeu). Am pus-o în cutia în care – ca să pot cerceta toată masa pe îndelete – sortasem restul de piese din acest ceas – și m-am prăvălit ușurat în scaun.

Era aproape 5 după-amiaza. Fusese o zi grea dar plină de satisfacții. Nu-mi vine să cred că am făcut atât de multe: am rupt un arc dar am găsit de unde să cumpăr înlocuitor, am căutat și am găsit 2 șuruburi (2, nu doar unul, că eu repet greșelile ca să le rețin), am pierdut și am regăsit furca. În ritmul aceasta și peste 6 luni ceasurile vor fi tot nereparate dar încă voi avea toate piesele.

Mă simt înviorat. Poate mă apuc de încă un ceas – e abia ora 6 PM. Și așa am de vreo două nopți insomnie. Până la 3 dimineața am timp suficient să pierd toate piesele și să le regăsesc.